Eseuri

                        Satul copilariei mele

Chis Antonia, Clasa a VI-a

                                                                                      Scoala ,,C.Giurescu”Chiojdu

      Satul copilariei mele este un colt de rai in muntii Buzaului.Chiojdu este cel mai frumos sat.Oamenii iubesc aceasta oaza de liniste aparata de brazi puternici si munti inalti.

      Primavara, copiii merg pe poiana la cules de aglicei si zambile frumoase care zambesc cand simt atingerea duioasa a copiilor.Chiojdu are multe locuri frumoase si incantatoare.Am vizitat multe poieni impreuna cu catelusa mea.A fost incantator!                                                                        Vara, copiii se joaca in garla satului si merg cu parintii lor la adunarea recoltei. Chiojdenii au maini harnice care culeg roadele copacilor.

Toamna, micutii alearga voiosi printe frunzele uscate care si-au luat “La revedere!” de la parintii lor, copacii.

       Iarna ,copiii se dau cu sania pe colinele satului chiuind din tot sufletul si razand cu pofta si satisfactie.Casele au caciuli albe, iar satul surade voios atunci cand isi vede vesmintele albe si curate.

Copacii infloriti,primavara iti dau impresia ca esti pe alta planeta unde sunt numai flori inflorite si cu miresme minunate.

       In acest sat am copilarit, iar amintirile pe care le-am petrecut aici nu le voi uita niciodata! Imi aduc aminte cu zambetul pe buza de prima mea excursie pe munte impreuna cu frumoasa mea catelusa si cu prietenii mei.Atunci am escaladat cel mai inalt munte.A fost fantastic!Vedeam satul de acolo de sus, casa mea si Biserica satului. Erau atat de mici si nu imi venea sa cred ca eram acolo si priveam totul de sus,parca era regina tuturor! Eram mandra de satul meu, de frumusetea lui si de maretia nemarginita!

       Chiojdu m-a facut intotdeauna sa ma simt  bine  prin padurea,  florile si pasunile linistitoare pe care pasc oile si mielutii gingasi .

       Chiojdu este o creatie minunata a Lui Dumnezeu! Este un colt de rai si ma simt mandra ca pot copilari pe  aceast minunat taram!

Prietenii mei pe care i-am cunoscut aici imi dau spiritul de aventura, caci sunt adevarati chiojdeni harnici si buni.

Trebuie sa vedeti maretia acestui loc! Chiojdu va asteapta la pensiunile frumoase si curate care fac satul sa fie si mai atragator.

        E liniste, e pace , e minunat! E Chiojdu!

 

 

La cirese

Dumitrache Simona

Clasa a VI-a, Scoala ,,C.Giurescu”Chiojdu

Este vara .Soarele dogoritor ne mangaie si ne alinta cu razele lui . Florile au inflorit iar ciresele ne zambesc din cires care de care mai ochioase si ne indeamna sa le mancam .

Timpul de afara ne impinge din casa si ne arunca intr-un colt de rai in livada . Vazand aceste bogatii ale naturii imi  iau repede o patura si ma asez frumos la umbra unui nuc .

Privind ciresele vecinilor meiimi veni in minte trasnaile lui Nica si anume furtul cireselor.

-Ce bleg a fost Nica pentru ca s-a lasat vazut de matusa sa ! Daca eram eusigur ma descurcam mult mai bine .

Si uite asa imi veni o idee : sa merg si eu sa fur cirese.

Eu am  doi vecini care au ciresi buni : nea ` Ionica si domnul  Neculai .

Insa amandoi sunt zgarciti si prefera sa le putrezeasca ciresele decat sa le dea copiilor.

Tinta preferata este domnul Neculai care e mai batran si are ciresul mai aproape de gardul meu si o aparare mai slaba.

Dupa ce m-am asigurat ca isi face somnul de dupa-amiaza am pornit atacul urcandu-ma in cires .

Cand eram cu burta pe jumatate plina si mancam linistita , domnul Neculai care venise la buruiana sub cires s-a trezit ca-i ploua din senin cu samburi in cap.

Dupa ce s-a desmetecit in loc sa plece dupa umbrela si sa-si vada de buruiana a venit cu o ditamai prajina cu care a inceput sa ma gadile la calcaie iar din gura sa ma razgaie.

Adevarata batalie am dus-o acasa cu parintii. Si uite asa m-am saturat de cirese si am inteles ce greu i-a fost lui Nica .

 

Amurg la Chiojdu

Chis Antonia, Clasa a VI-a

                                                                Scoala ,,C.Giurescu”Chiojdu

                                                               Prof. Negoita Luiza Magdalena

           E seara, e toamna. Soarele s-a ascuns poznas dupa culmile cenusii-aurii ale dealurilor din spatele casei.Amurgul de toamna face satul sa para violet si in lumina lui, frunzele stralucesc ca niste monede de aur.

       Satul copilariei mele se pregateste de culcare sub blanda imbratisare a toamnei.Gradina are haine de noapte cu frunze argintii, violete, galbene si rosii. Cu crengile ude salcamii la poarta sunt tristi, iar vantul tomnatic se joaca cuminte si infiorat  pe ulitele satului, rascolindu-le frunzele.

    Cerul, sagetat de cardurile de rate salbatice se imbraca in fuioare de fum. Incet-incet, amurgul violet pune stapanire pe intreaga zare, iar satul pare scaldat in lumini misterioase. Linistea serii este sparta de soaptele tainice ale vantului ce se incurca printe ramurile pomilor.

   Casele, si ele invaluite in aura sangerie a asfintitului  se fac parca mai mici,   gasind adapost la poalele dealurilor.

   Amurgul scrie cu slove de aur povestea  nemuritoare a toamnei poleind satul meu drag ca intr-un basm pe care vrei sa-l auzi in fiecare seara.

   Ici si colo cate o poarta mai scartaie, cate un latrat  mai tulbura linistea ce domneste peste sat.

                 E toamna, e seara …

 

Satul copilăriei mele

Stănică Ștefan

Palatul Copiilor Pitești – Argeș

Profesor: Ionescu Mirela

        Există în lume un loc al primelor amintiri, acolo unde sufletul fiecăruia dintre noi a îmbrăcat pentru prima data haina luminii.

            Străbatem multe drumuri prin lumea mare, dar gândul ne zboară fără încetare spre locul unde ne-am născut.

            Leagănul primelor amintiri păstrează viu peste timp chipul mamei care îmi îndrumă pașii și îmi veghează somnul stând de vorbă cu îngerii cei buni. În căsuța părintească ce îmi pare mai frumoasă ca palatele din povești veghează fără odihnă chpul tatei, ca să mă ocrotească și să mă ferească de orice rău.

            Dragostea bunicilor îmi încântă sufletul cu cele mai minunate povești. Și cu câtă rabdare și blândețe îmi răspund la multele întrebări pe care le pun ! Sfaturile bune ce mi le dau, nici măcar o zi nu le voi uita !

            Ce lumioasă este casa părintească în zilele de sărbătoare, când vecinii sunt ca frații întâlnindu-se pe la porți și vorbind cu mare veselie. Curtea casei este plină de flori de primăvara până toamna târziu. Casa  fără flori e tristă ! Voia bună și bucuria poposesc la casele înconjurate de flori.

            Și parcă tot satul asculta de sfaturile bunicii mele, căci toate casele sunt înconjurate de flori multicolore. Dacă în vreo curte apărea o floare nouă, vecinele se sfătuiau cum să procure și ele un lăstar sau semințe.

            Și apoi în ogradă câte vietăți poți găsi în orice anotimp ! Cocoșul cel țanțoș ne deșteaptă cu noaptea în cap. Mă gândesc la Nică și “Pupăza din tei”. Oare părinții lui Ion Creangă și toți oameni din Humulești nu aveau cocoși ? De ce doar pupăza era  ceasornicul satului, când un cocoș este cel mai strașnic ceasornic viu al dimineților de la sate.

Concertul din ogradă începe curând după cântatul cocoșului: rațe, gâște, purcei, câini încep spectacolul fiecare în graiul lui. Mă încumet și eu să merg în ogradă. O mulțime de puișori îmi ies în cale: de găină, de curcă, bobocei de rață, de gâscă, nu știu pe care să îi ascult mai întâi. Când în curte apar pisoii este un spectacol ca la circ, se aleargă, fac tumbe, se cațără pe garduri și prin pomi mieunând.

Tabloul cel mai încântător al satului se contura toamna. Pădurea ruginie cu pete verzi și aurii stă de strajă alături de livezile încărcate de roade. Parfumul fructelor coapte răspândit în aer pătrunde în cea mai dosnică încăpere a casei.

În scurtă vreme anotimpul alb îi cheamă pe bunicii mei să țeasă povești la gura sobei.

Poveștile din casa părintească vor rămâne în comoara amintirilor, acolo unde satul meu natal este cel mai minunat loc din lume !

Sat românesc, sat căutat                            

De păsări, de livezi și flori,                   

Cu porți sculptate și pridvoare

Frumos lucrate...

Povara singurătății...

     Galan  Andreea

                                                                            Clasa a VII-a C

                                                                                         Şcoala cu clasele I-VIII Nr.3 „Mihai Eminescu”        Rădăuţi,   Judeţul Suceava

                                                                               Profesor îndrumător, Maria Popescu

                                                                              

          „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu....” trăiesc într-o cu totul altfel de lume decât eroul meu preferat, alte temeri mă macină..., alte primejdii îmi amenință visele, cu alți dușmani mă lupt......Deseoori mă caut în trecut, mă arunc în tainițele viitorului, dar încă nu reușesc să mă cunosc! Cine sunt eu? Ce vreau de la viață? Ce aștept de la mine și de la ceilalți? Nu știu. Presupun că trebuie să mă întorc în mine, să-mi  triez valorile, să-mi distrug lanțurile ce mă țin încătușată de resentimente, să-mi exersez forța aripilor pentru a putea parcurge mai ușor cealaltă etapă a vieții, adolescența, pe care s-o trăiesc cu adevărat, nu atâta de sincopat cum mi-am trăit copilăria.”

Mi-am dat seama că într-o lume plină de mistere şi de frumuseţe, bucuria clipei pare  să fie pe primul loc pentru toată lumea, numai pentru mine clipa are cu totul și cu totul altă valoare. Pentru mine clipa este ca o perlă în care urâtul trebuie învelit cu grijă ca să nu mai facă rău, iar privirilor celorlalți să li se arate minunea frumuseții, lumina unui suflet încrezător. Stau așezată pe pragul adolescenței, privesc nostalgic înapoi, înapoi spre copilăria petrecută între vise și dezamăgiri, între zâmbete și lacrimi, între „a avea” și „a nu avea” și mă întreb ce trebuie să iau cu mine mai departe.

Musai trebuie să iau amintirea acelor clipe minunate pe care le-am petrecut alături de părinții mei când reveneau, asemenea păsărilor călătoare, de pe meleagurile străine, amintirea mângâierilor primite de la îngerași în fiecare seară după ce perina mi se uda de lacrimile amare ale copilului amăgit de dorul șoaptelor mamei, amintirea rățuștelor și a puișorilor din ograda bunicilor ce-mi erau tovarăși de viață de-a lungul zilelor mult prea lungi, mult prea goale, mult prea triste, amintirea icoanelor ce mi-au străjuit somnul opt ani, că nu se știe când voi mai avea nevoie de ele și amintirea.....?

Înghesui repede în întunericul sufletului alte amintiri, amintirile sfâșietoare ce mi-ar otrăvi adolescența, amintiri a căror însemnătate abea acuma încep s-o văd. Abea acuma încep să înțeleg de ce mă alăturam mereu copiilor ai căror părinți erau plecați la muncă, în „străinătate”! Deseori privesc fețele prichindeilor de pe holurile școlii și-mi dau seama care-mi seamănă după cenușa așternută pe ochii lor. Ochii celorlalți sunt plini de lumină, pe fețele lor tronează zâmbetul încrederii, iar pașii au elasticitatea fâlfâitului de aripi, în vreme ce noi, cei lăsați în grija bunicilor, avem mișcările umbrei marcată de sărutul morții și strălucirea rece a gheții. Încerc să arunc în abisul uitării momentele de deznădejde cumplită provocate de plecarea mamei! Doamne, cât de groaznică era trecerea mea din brațele calde ale mamei în cele tremurătoare ale bunicii! Cât de mult îi uram vocea șoptită, în spatele căreia și ea încerca să-și ascundă neputința, cu care ar fi dorit să-mi potolească urletele animalice emise de sufletul ars de despărțiri asemănătoare! Cât de mult o uram atunci pe bunica, pe care aș fi vrut-o moartă, căci, gândeam pe atunci, dacă ea n-ar fi fost, atunci mama ar fi trebuit să rămână lângă mine nu să mă lase ca pe un pui al nimănui și ea să dispară învăluită de ceața dimineților de toamnă! Cât de mult îl uram pe tata ale cărui brațe se întindeau ca două căngi să apuce umerii zguduiți de hohote ai mamei și s-o îndepărteze de mine! Cât de mult îl uram pe bunicul care-și făcea palmele bătătorite de lemnul sapei căuș și voia să facă din ele cuib cald capului meu! În acele momente aș fi urât pe oricine!

            Eram bolnavă de dor cât timp părinții mei lipseau, iar monotonia vieții alături de bunici,  care nu aveau timp să se joace cu mine, mă ucidea pur și simplu. Număram cu lacrimi zilele ce mă despărțeau de data când trebuiau să se întoarcă acasă. Uitam să mă bucur de strălucirea soarelui, nu mă jucam de-a v-ați ascunselea nici cu umbrele crengilor, nici cu prietenii mei, nu mă întreceam la fugă nici cu vântul, nici cu păsările, nu râdeam odată cu florile grădinii, nu mă hârjoneam cu fulgii zglobii, nu..... Doamne, câți de „nu” aș putea înșirui !!! Câte am uitat să fac în copilărie, încercând să-mi număr „pașii înălțării” prin zilele trăite despărțită de cei dragi?!! Zilele mi se păreau cumplit de lungi! Așteptam apusul soarelui mistuită de dor. Seara, cutiuța neagră de pe masa din bucătărie prindea viață, ca-n basmele susurate de mama....cândva. Toată lumina soarelui, pierdută în timpul zilei, se revărsa în vocea mea și strigătul meu grăbea trupurile gârbovite de muncă ale bunicilor spre casă. Eram într-al noulea cer, căci știam că voi vorbi cu ...mama, cu... tata! Vise cu aripi frânte! Bucuria se dispersa în negura satului când vocile mureau. Lacrimile luau locul bucuriei iar îngerii se furișau triști alături de mine. Cu atâta rămâneam. Ce puțin îmi trebuia ca să fiu fericită!

Acuma îmi dau seama că, totuși,nu l-am urât niciodată pe Dumnezeu, niciodată nu l-am considerat vinovat de durerea mea și a tuturor copiilor aflați în aceeași situație ca mine! Oare de ce?

               Nu există om fără o fărâmă de speranţă, fără o fărâmă de veselie, dar nici om fără o fărâmă de tristeţe. Mă gândesc că trebuie să fii fericit atunci când mândrul soare răsare sau când apune, să te gândeşti că, la fel cum acesta apune pentru ca a doua zi să răsară din nou, în toată splendoarea lui, la fel trebuie să trăim și noi bucuria/tristețea fiecărei clipe. Trebuie să fii fericit atunci când ştii că ai pe cineva pe care te poţi baza în orice moment plin de tristeţe, când simţi că întreaga lume s-ar putea prăbuşi peste tine într-o clipă. Ai putea cunoaşte o fericire dincolo de raţiune privind bucuriile vieţii, privind cum în fiecare zi apare ceva nou, cum oamenii încearcă să fie mai buni şi cum, pe zi ce trece, bunătatea ne face să ne simţim tot mai importanţi în acest univers plin de încercări.

Fii fericit atunci când auzi că sunt oameni care apreciază ceea ce faci pentru ei, în fiecare clipă. Sunt copil, asemenea lui Nică, dar cât de îndepărtate mi se par acele timpuri !

Palatul de cleștar...

                                  Ionesi Vlăduț

                                                                                                                     Clasa a VII-a C

                                                                                           Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 3„Mihai Eminescu”

                                                                                                                    Municipiul Rădăuţi

                                                                                                                      Judeţul Suceava

                                                Profesor îndrumător, Popescu Maria

                                                                              

                         Copilăria este cea mai frumoasă etapă a vieţii unui om, este perioada când crezi că totul este posibil, că totul poate fi al tău printr-un simplu pocnet de deget, când ziua de mâine nu e decât un început al unui nou joc. Când eşti copil poţi să străbaţi toată lumea doar printr-un singur pas, pentru că, prin imaginaţia infinită, totul devine posibil şi fiecare vis prinde uşor conturul realităţii.

Copilăria este singura vârstă când poţi fi tot ce îţi doreşti: un rege sau o regină cu multe palate şi cu foarte multă putere asupra supuşilor tăi, un balaur sau un  zmeu înfiorător care poate dărâma orice împotrivire sau un pitic blond, cu ochii strălucitori de curiozitate, înarmat cu nesăbuinţa de a crede că se poate ajunge lângă soare fără să te arzi.... Când eşti copil ai propriul tărâm al visării. Joaca este nesfârşită şi poveştile mamei, înşirate cu har magic pe firul copilăriei, te fac să îţi doreşti să fii pentru totdeauna un copil inocent, nevinovat, pe care răutatea oamenilor nu îl poate atinge.

Doar când eşti copil îţi mai pasă ce joc vei juca în următoarea zi sau dacă afară va fi destul de frumos de încins o „prinsa”. De multe ori, copiii rămân cufundaţi în lumea viselor, în vreme ce părinţii se confruntă cu grijile zilnice: dacă au ce să le pună pe masă a doua zi, dacă au destui bani să le cumpere măcar o pâine sau nişte hăinuţe, dacă au cu ce achita taxele fraţilor mai mari, dacă au cu ce plăti facturile uriaşe ce năvălesc în casă ca nişte furtuni, dacă..... Pentru un copil, toate grijile dispar când părinţii veghează asupra lor şi toate supărările se transformă în bucurie. Copilul este cea mai de preţ comoară a unui părinte, căci restul, banii, maşinile şi alte bunuri materiale, sunt toate trecătoare. Doar visele tale, încrustate în sufletul copilului tău, rămân eterne! La ce te gândeşti când spui copilărie?

Te gândeşti la tot ce înseamnă frumos şi, cu ochii minţii, poţi vedea ce exprimă acest cuvânt plin de har: zborul până la soare pentru a lua o bucăţică din razele lui, până la lună să-i furi coroana bătută cu diamante, până la stele să le furi strălucirea pentru a i-o oferi mamei de ziua ei sau până la „capătul infinitului” unde ne vom regăsi pe noi înşine bătrâni, plini de boli sau cocârjaţi de greutăţile vieţii. Când eşti copil nu vrei prea multe și te poți împotrivi chiar adolescenţei cu armele copilăriei, folosind inventivitatea specifică vârstei şi entuziasmul ce transformă norii în cele mai blânde raze de soare sau realitatea în poveste.

O ! dar câte nu poţi face când eşti copil !Te poţi juca cât vrei, poti asculta câte poveşti vrei şi când vrei tu, căci toţi se uită la tine ca la o minune, se-ntrec în a-ţi face pe plac, iar plânsul tău le arde inimile. Nimic din ceea ce face un copil nu este dizgaţios şi nu-i determină pe cei din jur să-l dispreţuiască. Ei! dar cum ar fi privit un adult care aleargă pe uliţă cu funduţul gol ???

Într-o lume plină de mistere şi de frumuseţe, bucuria copilăriei rămâne candelă la căpătâiul trecutului,   iar cel mai de preț dar primit de la Creator – puterea de a fi vesel tot timpul, chiar dacă afară este mohorât, frig sau furtună, mai ales primăvara.

Primăvară!!!Mirosul îmbietor al florilor de mai pluteşte peste întregul sat, împrăştiindu-se ca o aromă vestitoare de bucurie printre blânzii miei cu blana creaţă, moale şi albă ca omătul aşternut de Dumnezeu şi topită nu de curând. Soarele mângâie iarba fragedă cu razele sale miraculoase şi scânteietoare, ce au magnificul har de a aduce numai fericire şi voie bună şi de a alunga, cu o singură mişcare a baghetei magice, frigul, iarna şi melancolia.

Într-o singură secundă, într-o singură secundă magică, doar privind la viaţa şi la voioşia ce zburdă pe câmpie, inima îţi este vindecată, simţi că nu vei putea face rău niciodată și te simți  tulburat de inocenţa mieilor şi a fluturaşilor pictați cu mii şi mii de culori, care de care mai mândră şi mai strălucitoare.

O zi…!? O noapte…!? Sau poate doar o oră, un minut, o secundă…!? Cine poate şti cât durează copilăria care nu este o vârstă, ci o stare de spirit! Fără să vrei, fără să ştii, fără să simţi, eşti purtat pe aripi de argint într-o lume fermecată, o lume a primăverii, înconjurată de o perdea ţesută din petale de flori şi din fire de aur, protejată de un zid ce nu poate fii străbătut decât de cei ce au inimă curată şi nu au un văl întunecat pe chip, care să-i împiedice să vadă adevărata magie şi frumuseţe a unor peisaje de primăvară, şi de cei ce ştiu să vadă ceea ce se ascunde în spatele unei simple flori sau în spatele unui peisaj de primăvară.

Privesc munții falnici din mândra noastră Bucovină și mă-ntreb dacă și ei au fost cândva copii. Vreau să cred că au fost, că sunt și acuma, chiar dacă frunțile lor sunt brăzdate de loviturile timpului iar peste pletele albe poartă cușme uzate de viscole, de ploi, cușme găurite de gloanțele dușmane. Fuioare de nori izvorăsc din adâncuri, în timp ce mândrii străbuni se înalţă asemenea unor idoli ai neamului deasupra plaiului nostru. Pietrele strălucesc în apa râului care curge lin printre ameţitoarele stânci. O bucată de câmpie este ţinută în brațe, la umbră de un stejar bătrân. Stejar aş vrea să fiu și eu, să prind în ramurile mele înmugurite soarele strălucitor şi să-l ţin numai pentru mine, să-i simt căldura şi duioşia revărsate cu generozitate din mâna bunului Dumnezeu. Oare au fost și ei copii?!

-          Au fost, îmi șoptește pădurea din zare, legănându-se în ritmul valsului cântat de brazi. Vino și

dansează cu mine. Vino și mă curăță acum, în prag de Paște!

Îmi fac rucsacul, în care îmi pun apă, nişte sandwich-uri şi o pătură, mănânc, apoi plec spre cea care mă așteaptă cu brațele deschise pentru prima îmbrățișare. Afară este splendid. Albinele jucăuşe umblă de colo-acolo, înveselind pe oricine are timp să se alăture clipei de răgaz. O broscuţă sare dezorientată în mijlocul străzii ca o plăcințică scăpată din mâna anchilozată a bunicii. O iau cu grijă şi o pun pe iarbă, lângă drum. Biată plăcințică fără spirit de orientare! Încerc să-i aflu vârsta, dar nu reușesc. Simt că am făcut o faptă bună. Ea, mulţumindu-mi, sare de trei ori în sus și-mi strigă: - Să rămâi copil, Vlăduț!

 
Iarna pe uliţă

Elev: Mălăescu Andrei, clasa a V-a, G.S.A. Malu Mare, Jud. Dolj

Prof. Coordonator: Ciuciulete Ioana

           Iarna a sosit pe uliţa pietruită a satului. Fulgi mari de zăpadă, uşori ca puful de păpădie au cazut necontenit din cerul încărcat cu nori albi. S-au aşternut în straturi multiple îmbrăcând în alb tot ce a prins în cale. Uliţa plină de pietre şi pe alocuri presărată cu gropi a fost acoperită de un covor alb. Urâtă până mai ieri, uliţa seamănă acum cu o alee regală, plină de strălucire împrăştiind sclipiri în bătaia razelor de soare.

           Casele modeste de pe uliţa lăturalnică au fost zugrăvite şi ele în alb. Mai harnică decât de obicei, iarna a cernut suficientă zăpadă încât să acopere acoperişurile în întregime.Şindrilele caselor, coapte de soarele puternic al verii supuse acum îngheţului, se află sub imperiul greutăţii stratului considerabil de nea.

           Prin hornuri încadrate de omăt fum gros se ridică liniştit spre cer. Cu toate că peisajul merită admirat, niciun picior de om nu se vede pe uliţa încremenită în albul nesfârşit.

            În capătul uliţei bisericuţa din lemn străjiuie limita locuită a satului.Turla micuţă, dar distinsă este poleită cu un strat de zăpadă îngheţată. Doar crucea din vârf a rămas ne- ninsă. E ora vecerniilor, iar dangătul clopotelor sparge amorţeala din jur. Un stol de păsări se ridică în zbor alungate de sunetul prelung, după care se aşează pe un gard.

          Satul pare brusc a se însufleţi la derdeluşul din marginea lui, unde se adună toţi copiii.

          Fulgii de nea flutură rar şi nehotărâţi, coborând lent din vazduh parcă regretând înălţimile din care vin.

           Săniuţele, ca nişte buburuze multicolore, aleargă prin omăt, iar copiii ca nişte albinuţe umplu valea cu zumzetul lor asurzitor.

            Totul pare ca un luminos desen în alb, un moment strălucitor aproape ireal

            Argint căzut din cer, zăpada învăluie întreaga fire omenească cu o mantie pufoasă.

Pe uliţa satului

 

Elev: Ruică Valentina, clasa a VI-a, G.S.A. Malu Mare, Jud. Dolj

Prof. Coordonator: Geampalia Liliana

      Fiecare dintre noi avem amintiri nostalgice faţă de locul unde ne-am născut, unde am învăţat a spune primul cuvânt şi unde am pus primul nostru pas.

       Fie că suntem născuţi la oraş sau la sat, mereu de locul copilăriei ne vor lega dulci amintiri.

        Eu m-am născut la sat într-un cadru plăcut şi armonios.

        De mică am cunoscut în satul meu oameni buni, gospodari şi prieteni săritori în care poţi avea nădejde.

         Fiecare zi îmi aduce câte o nouă încercare, care m-a ajutat de-a lungul timpului să mă mândresc cu consătenii mei şi cu vrednicia de care dau dovadă.

        Deşi timpurile s-au schimbat, personalitatea şi modul de a gândi al oamenilor au rămas aceleaşi.

        În satul meu, fiecare pietricică are povestea sa, pe care dacă stai să o asculţi nu ai cum să nu rămâi uimit în frumoasa lume a basmului, în care realitatea se îmbină armonios cu supranaturalul, dând naştere unei subiectivităţi fantastice.

        În satul meu sunt case frumoase, muzeistice care întruchipează arhitectura creată cu stradanie de strămoşii noştri.

        Dacă treci prin satul meu, nu are cum sa nu-ţi rămână gravată în suflet imaginea mănăstirii vechi de sute de ani.

        Frumoase mai sunt sărbătorile şi tradiţiile olteneşti!

        Fiecare nuntă, botez sau onomastică este sărbătorită fastuos încingându-se hore straşnice pe toate uliţele satului.

        Într-o zi, doi tineri frumoşi îşi uniseră destinele în faţa lui Dumnezeu.Pe uliţă veselia era în toi, iar hora se pornise săltăreaţă într-un frumos acompaniament lăutăresc.

        Simplitatea vestimentară a oamenilor, aducea toată frumuseţea nunţii.

        Femeile purtau pe cap marame strălucitoare, sub care aveau părul prins în două codiţe. În împletitura lor se aflau bujori şi trandafiri.Iile erau imaculate pe ele aflandu-se motive florale cusute cu strădanie

        Bărbaţii aveau în picioare opinci, ale căror nojiţe strângeau uşor ciorapii de lână.

        Nu era unul să nu ştie a juca: de la cel mai mic, la cel mai mare.

        Şi cum spuneam, dulci amintiri mă mai leagă de satul meu, dar aceasta este singura care mi-a rămas tipărită în inimă şi pe care o voi povesti mereu cu acelaşi entuziasm.

              

       

Pe uliţa satului

BOGDAN RALUCA -  Clasa a VIII a

Grup Şcolar Industrial Jidvei

îndrumător HAŢEGAN MARIA

              Satul meu, Căpâlna de Jos, este locul care mă defineşte ca şi om, un sat cu oameni inimoşi, este aşezat pe malul drept al Târnavei Mici între dealurile Ardealului, în inima naturii.

             Un sătuc mic, răsfirat, cu o stradă principală din care se desprind alte uliţe este înconjurat de păşuni si păduri verzi. El are cu ce se mândri. Are un ansamblu de fete –Fetele de la Căpâlnă , care bucură sufletele oamenilor cu dansul lor şi o voce minunată, a unei femei extraordinare, Veta Biriş. Am crescut printre oameni muncitori care nu se dau înapoi, de la munca grea de camp,  ceea ce se vede toamna când hambarele sunt pline ochi. Căpâlnenii sunt oameni petrecăreţi, tot timpul cu zâmbetul pe faţa încreţită de timp, care şi la anii înaintaţi nu uită să ofere un surâs oricărei persoane, pe care o întâlnesc.

Satul meu oferă o privelişte minunată iarna, când străduţele înguste sunt acoperite de nea, iar copacii desfrunziţi completează imaginea amorţită a satului. Iubesc acest anotimp al sărbătorilor când toti oamenii devin  mai buni, mai darnici, iubesc  săniuşul şi bulgăreală. Este o lume ascunsă, copilăria fiind paradisul pierdut în care orice greşeală este  un pas înainte, de care mulţi am avea nevoie în aceste momente şi am da orice ca să mai simţim cum sufletele noastre sunt pline de fericire, senine ca faţa unui copil.

Copilăria mea este  o poveste în care satul meu, consătenii mei  înseamnă  mult, am învăţat multe, de aceea niciodată nu voi uita unde am crescut şi în sânul cărei familii am avut parte numai de clipe de fericire şi iubire.

           Deşi este un sat mic eu ţin foarte mult la el, pentru că acolo am radăcinile şi cu el mă mândresc.

Pe uliţa satului

     

Negru Alina

                                                                                                            Clasa a-VIII-a B

Grup Şcolar Industrial Jidvei

îndrumător HAŢEGAN MARIA

            Este o zi minunată de vară. Soarele străluceşte cu putere încălzind pamântul nesătul de căldura sa eternă şi plină de culoare.

    Cerul albastru şi senin străluceşte şi el, de lumina dată de razele splendide şi cristaline ale soarelui plăpând. Păsărelele răsună în codrul verde şi înmiresmat de parfumul catifelat al floricelelor.

            Satul copilariei mele se numeşte Feisa. Acesta aparţine comunei Jidvei şi face parte din judeţul Alba. El are numeroase străzi foarte frumoase şi curate. Gospodăriile sătenilor sunt bine dezvoltate în agricultură, dar şi în creşterea animalelor.

    Acest sat este unul plin de tradiţii şi obiceiuri, de Crăciun copii merg la colindat, pentru a vesti Naşterea Domnului, iar de Paşte oamenii merg la ora 4:00 dimineaţa, la Învierea Domnului, iar la terminarea slujbei primesc trupul şi sângele Domnului.

    Pe uliţa satului meu, erau foarte mulţi copii, care zi de zi se jucau fel şi fel de jocuri inventate de ei. Ei stăteau pe stradă până noaptea târziu, şi tot nu se săturau de joacă. Străzile erau înmiresmate de parfumul florilor care se găseau la fiecare om la poartă. Razele soarelui care cădeau peste sat ca o ploaie de lumina care nu se mai termina niciodată puneu în evidenţa frumuseţea străzii şi a florilor care stăteau la soare, ca şi cum ar vrea şi ele să se bronzeze.

    Când eram copii alergam pe uliţa satului nesăturându-ne de frumuseţile şi minunăţiile sale, care ne atrăgeau la ea ca şi o mamă cand îşi cheamă puiul să îl apere de pericole. Acest sat îmi lasă în urmă o mulţime de amintiri pe care nu le pot scoate din mintea şi sufletul meu niciodată.   

     Pe această stradă pentru prima dată m-am îndrăgostit cu adevărat de un băiat foarte frumos şi harnic. Aceste amintiri plăcute fac parte din copilăria mea.

             Şi da, încă şi acum îmi aduc aminte de clipele petrecute în copilărie pe uliţa satului...şi când mă gândesc că nu mai pot să dau timpul înapoi pentru a  mai fi încă odată copil mă întristez.

Dar cum ştim prea bine că nu putem face acest lucru stăm, ne gândim, privim în urmă şi cu ochii plini de lacrimi înduioşaţi  spunem : "Adio uliţa satului în care mă simţeam cu adevărat copil!!! 
                                      

Pe ulița satului

Rătescu Andrei , clasa a IV-a B

Invățătoare :Munteanu Amelia

Scoala cu clasele I-VIII Măneciu Pământeni

            Din timpuri înaintate și prin strădania străbunilor noștri, a luat ființă satul Măneciu, înconjurat de munți și dealuri ce stau de strajă ca niște soldați uriași.

            Pădurile ce ne înconjoară asigură încă prospețimea aerului nepoluat de care avem atâta nevoie și după care orășenii tânjesc.

            Zona în care m-am născut este mirifică și mă consider binecuvântat că trăiesc la țară, acolo unde oamenii sunt mai buni, mai apropiați de Dumnezeu și mai prietenoși.

            Un mare poet al neamului nostru afirma: “veșnicia s-a născut la sat!” Consider că acest spațiu unic reprezintă izvorul dătător de viață și energie, este lumea în care eu mă regăsesc și în care pot să admir frumusețea si bogăția naturii înconjurătoare, este locul în care oamenii sunt mai sănătoși, veseli din fire, trăind mai intens bucuria vieții, cu optimismul țăranilor de la munte.

            Copil fiind, m-am bucurat de grija părinților și a bunicilor mei, care fac sacrificii pentru a ne fi nouă bine, pentru a ne crește frumos și a ne oferi o educație adecvată, de care să ne bucurăm mai târziu și pe care să o împărtășim și urmașilor noștri.

            La țară, fiecare anotimp are frumusețea și importanța lui: iarna ne bucurăm de zăpadă și de săniuș, primăvara ne dezmorțim simțurile prin mirosul florilor proaspete, vara ne răcorim la râu, iar toamna ne copleșește prin tot felul de roade bogate și sănătoase, la care avem acces din plin și fără opreliști.

            Tradițiile satului românesc se mai păstrează și astăzi, chiar dacă nu atât de mult ca în vechime. Oamenii sunt credincioși și altruiști, gata să te ajute la nevoie.

Pentru mine, satul înseamnă locul edenic pe care am pășit pentru prima oară, înseamnă rădăcinile mele pe care nu le voi uita niciodată, indiferent unde mă vor purta valurile acestei lumi atât de grăbite și agitate. Întotdeauna îmi voi aduce aminte cu drag de aceste meleaguri, de oamenii pe care i-am cunoscut, de tot ceea ce m-a înconjurat și m-a format ca ființă umană…îmi voi aduce aminte de tot!

 Pe  uliţa   satului            

                                                                     Drăghici Diana
                                                        clasa a II-a  Şcoala cu cls. I-VIII Nr. 1 Aluniş-Prahova
                                                                     Prof. Dumitru Maria

            Imi amintesc cu drag de uliţa satului, locul în care îmi petreceam cele mai frumoase clipe ale copilăriei .
            Impreună cu amicii mei, ne strângeam acolo , fie vară, fie iarna, la fel de fel de jocuri.
              Uliţa satului este locul meu preferat şi aş sta aici la nesfârşit. Cel mai frumos lucru era atunci când  , din curtea casei mele , se auzeau  glasurile cristaline ale copiilor  care mă invitau la joacă. Imi aduc aminte de clipele când mai luam trânte şi veneam acasă cu genunchii însângeraţi.  Aş vrea să mai am parte de astfel de  momente şi acum, însă nu mai e la fel ca atunci, când aveam mai mult timp liber.
            Uliţa satului îmi va rămâne mereu în suflet şi mă voi gândi mereu la acele vremuri minunate  care mi-au înfrumuseţat copilăria.

               Uliţa satului  - leagănul copilăriei mele

                                                                   Enescu Andra
                                                  cls. a II-a Şcoala cu cls.I-VIII NR.1Aluniş , jud. Prahova
                                                       prof. Dumitru Maria

       Cred că sunt prea mică să pot povesti despre locul pe care l-am văzut prima dată în viaţa mea, dar  voi încerca .
        Uliţa este parcul meu de distracţii. Iarna devine cel mai frumos derdeluş, unde zeci de copii petrec ore în şir la săniuş. Primăvara şi vara , eu şi prietenii mei ne jucăm aici tot felul de jocuri şi povestim multe întâmplări. Toamna este puţin mai trist, fiindcă încep ploile , frunzele copacilor ruginesc , dar tot mai răman zile  frumoase ca să ne putem întâlni şi să povestim cum am petrecut vacanţa  de vară.
        Uliţa  mea este frumoasă tot timpul anului şi de aceea îmi petrec aici  o parte din timpul meu liber.
       Şi când voi fi mare , chiar dacă am să locuiesc  poate  în alta parte , uliţa mea va rămane locul cel mai minunat de pe pămant pentru că este leaganul copilăriei mele.  

Bucăţi de suflet…

                                                                                   ŞOOŞ IONUŢ ANDREI - Clasa a VI-a,

                                                               Scoala Tudor Vladimirescu   Drăgăşani. Vâlcea                        

                                                                                            Prof. Coord. LUNGU E. CORINA

           

           Mi-a dat trezirea cocoşul bătrân cumpărat acum 2 ani de bunicul de la târgul obişnuit de sâmbătă. E ora şase dimineaţa, dar bunica nu mai e de mult în pat. Îmi amintesc vag că am auzit-o dându-se jos. S-a aşezat lângă pat, s-a rugat, m-a sărutat pe frunte şi apoi a ieşit afară. Nu am avut energia necesară pentru a rosti un „bună dimineaţa”, dar am zâmbit şi apoi m-am cufundat înapoi în lumea viselor. 

            Face aşa în fiecare dimineaţă. Acum, când scriu, privesc pe fereastră soarele însângerând bolta cenuşie. Bunica e în grădina din spate, smulge buruienile. Din câte ştiu, a hrănit deja animalele, a trimis vaca la turmă, iar bunicul a plecat în sat să ducă laptele proaspăt muls la fabrică.

            Ador vacanţa de vară. Ador satul acesta mic în care s-au născut părinţii mei şi în care timpul pare că stagnează. Aceiaşi oameni, tipici, condiţionaţi şi legaţi de mediul în care s-au născut şi care nu ar renunţa la locul lor natal pentru nimic în lume.  Ei au ales să trăiască simplu, ordonat, frumos şi cuviincios. Şi nu ar da pacea, liniştea şi fericirea lor simplistă pentru nimic în lume.

            Imediat o să ies afară, bunica o să îmi scoată apă din fântână ca să mă spăl şi apoi o să mă trimită în şură să adun ouăle lăsate de găini pe acolo. O să inspir cu nesaţ aerul curat, o să o ajut pe bunica să frământe pâine, iar bunicul o să mă ia la o plimbare prin pădurea din apropiere.

            Viaţa în satul acesta mic e  anonimă, dar satisfăcătoare. Trec ore bune până auzi trecând vreo maşină pe aici, iar dacă o va face, va fi doar pentru a aproviziona micuţul şi rudimentarul magazin din centru.

            Trebuie să menţionez că „centrul” nu e cine ştie ce. Primăria, magazinul şi un bloc, construit pentru familiile sinistrate. Anul trecut inundaţiile au făcut ravagii, dar oamenii s-au descurcat şi au făcut faţă în propriul lor mod. I-au adăpostit pe cei care au pierdut totul în casele lor şi când apa s-a retras au adus piatră şi au aruncat-o pe uliţe pentru a le face cât de cât accesibile.

            Primăria a construit blocul cu puţinele fonduri care i-au fost alocate. De ce vorbesc atâta de acest bloc? Pentru că e singurul lucru „modern” din satul acesta. În rest, timpul stagnează, viaţa aici stagnează, oamenii stagnează. Aici lucrurile rămân veşnic neschimbate. Acelaşi aer curat, lapte proaspăt, multă muncă şi o cămară plină toamna. Iarnă grea, dar primăvară care aduce renaştere. Nu aş da toate aceste momente, toate aceste experienţe trăite nici pentru toate oraşele din lume!

 
Uliţa satului meu

Masgras Ioana-Justina, clasa a VI-a

Şcoala cu clasele I-VIII Costeşti

            Mi-o amintesc şi acum, pentru că imaginea ei mi s-a prelins în suflet: o potecă îngustă desprinsă dintr-o cale lungă şi bătută, cu case rare semănate pe ambii umeri, dormitând în mijlocul ogrăzilor largi şi împrejmuite cu garduri de scândură, mi-a fost întotdeauna loc de joacă. Geana tânărului soare îmi îndrepta paşii spre ea. Uneori, se ţinea de glume, pentru că îmi gâdila tâlpile cu o dâră de foc; alteori, lăsa nesuferitele pietre să mă învineţească- o meritam, pentru că le tulburam somnul! Pusă mereu pe şotii, cu chipul luminat şi foarte rar răvăşită, mă întâmpina de fiecare dată cu braţele deschise şi cu zâmbetul larg. Întotdeauna ne arunca mingea înapoi şi doar ea se juca împreună cu noi de dimineaţă până seara. Cu îmbrăţişări calde ne lumina ziua, cu sărutări suave ne îmbărbăta pentru a face faţă unei noi aventuri.

            Cu frica-n paşi şi cu tremur în voce aveam să mă îndrept spre şcoală. Clasa întâi mă aştepta cu braţele deschise: lucruri noi de învăţat, profesori noi, colegi ce aveau să îmi devină prieteni în următorii ani. În ciuda temerilor mele, la şcoală totul a ieşit bine. Profesorii erau toţi drăguţi şi din zi în zi plăcerea de a merge la şcoală creştea. De fiecare dată când auzeam cântecul alfabetului, zâmbetul creştea. Literele împodobite de la începutul oricărei poveşti îmi făceau curiozitatea să crească. În curând am putut citi chiar singură o carte. Stăteam pe băncuţa din faţa porţii cu câte o carte în mână, citind cu voce tare. Uliţa mă asculta atentă, parcă învăţând şi ea ceva nou. Cu timpul, copiii de prin sat au început să mă cheme la joacă cu ei, iar la rândul meu, i-am invitat în micul meu loc de joacă, alături de vechea mea prietenă. Nu mai ieşeam singur pe ulicioară, ieşeam cu colegii. Timpul trecea din ce în ce mai repede. Nu mai aveam la fel de mult timp de joacă, aveam teme, aveam treabă. 

            Deşi creşteam, nu voiam să o recunosc, tânjeam din ce în ce mai mult după clipele acelea ale copilăriei. Mare aşa cum eram, încă mă dădeam în leagăn cu mare avânt, râdeam cu gura până la urechi, băteam mingea cu cei mai mici din sat. Speram să fiu din nou ca ei, ba chiar credeam că se va întâmpla, dacă stau printre ei, însă mintea mereu îmi amintea că a fost doar o perioadă ce apusese deja.

            Mai aveam puţin şi venea vremea despărţirii. Trebuia să plec pentru a-mi continua studiile, chiar dacă nu-mi doream. Nu mi-am dat seama când a trecut timpul, aveam impresia că nu am preţuit destul clipele trecute.

            Despărţirea de familie a fost grea, însă cea mai grea a fost despărţirea de draga mea prietenă. Nu vroiam să îmi las jucăriile în cutii, nu vroiam să îmi las prietena în urmă, nu vroiam să devin un adult. După multe lacrimi vărsate, am plecat...

            Anii treceau, vizitele fiind din ce în ce mai rare. Am terminat studiile şi am păşit pe drumul celor mari. Ceva lipsea din viaţa mea. Simţeam nevoia de o reîntoarcere în trecut. Am revenit în sat, pe vechea ulicioară. Nu mai aveam pe nimeni aici. Nu mai existau decât nişte umbre ale trecutului, frânturi de amintiri ascunse bine în sertăraşul sufletului.

            Ceva m-a aşteptat acolo. Parcă sperase mereu că mă voi întoarce. Praful şi pietricelele aproape că o astupaseră. Lacrimile vărsate pentru prietena pierdută o îmbătrâniseră. Totuşi, îmi păstrase ceva : amintirile.

            Atunci mi-am dat seama că acolo petrecusem cele mai frumoase clipe, clipele copilăriei, clipele în satul meu şi, mai ales, clipele alături de uliţa mea. 

Pe uliţa satului

Pop Răzvan, clasa a VII-a

Colegiul Naţional “Petru Rareş” Beclean

Prof. coord. Emese Cîmpean

Viaţa satului nu este atât de diferită de viaţa oraşului, căci oriunde există oameni harnici şi leneşi, ambiţioşi şi delăsători, buni sau răi, dar ambele îşi păstrează mereu cursul.

Pe de altă parte, satul este un loc mult mai linştit. Dacă asculţi atent, poţi observa că tropotele de cai au şi ele cântecul lor, ce alină auzul. Casele sunt încrestate cu diferite forme, fie şi de cei mici, care vor mereu să afle ce se află în interiorul pereţilor şi poate să susţină atât de bine acoperişul pe care se scurg în zilele ploioase mii de firişoare, purificând atmosfera.

Ochii-ţi sar mereu la cărăruile misterioase ale pădurii, care aşteaptă să fie explorate de vitejii care se găsesc des prin părţile satului. Pe fereastră se observă din nou o imagine care te reţine pentru un moment, fetele pe scaunul cu trei picoare subţiri de lemn, făcut de tatăl fecioarei care-l foloseşte pentru a se pieptăna în faţa oglinzii, încercând să-şi arate frumuseţea deţinută doar de fetele cu chip natural, nefiind încărcat cu farduri şi rimel, ale fetei de la sat.

Înconjurat de atâtea miresme ale vieţii, plimbare pe uliţa satului nu poate însemna decât starea contemplativă în care intri, desprins parcă de realitate, văzându-te pe tine, lucrurile bune şi rele din viata ta. Nu te mustri, nu te judeci, ci încerci să te cureţi şi să înghiţi cât mai multe guri de aer curat, înainte de a te întoarce în atmosfera înabuşitoare a metropolei plumburii.

În concluzie, satul, deşi are alte distracţii şi alte greutăţi, te încorporează uşor în rutina lui, oferindu-ţi echilibrul în care reuşeşti să ajungi la un stadiu de reculegere ce prevesteşte un nou început.

PE ULIŢELE SATULUI

ŞIPOŞ GEORGIANA, clasa a VII-a

Colegiul Naţional “Petru Rareş” Beclean

Prof. coord. Emese Cîmpean

Fiecare fiinţă şi orice lucru din lume are un început, o istorie şi uneori, o legendă care aruncă asupra prezentului şi viitorului o lumină nouă şi misterioasă. Aşa cum autorul Octavian Goga spune, "eu cred că mai întâi a fost satul şi după aceea au venit dealurile din jur", aşa şi în inimile noastre se înfiripează mai întâi dorul de sat, de libertate, de copilărie şi de tradiţie, deoarece satul în sinea lui le poartă pe toate acestea; iar mai apoi vor apărea grijile de zi cu zi, care ne frământă sufletul.

Cu uşurinţă, foarte mulţi dintre noi ne retragem cu drag în satul natal, unde ne lăsăm sufletul să respire aerul curat, să simtă gustul proaspăt de legume şi fructe şi să retrăiască momentele duioase din copilărie. Iar în acest decor, satul cu uliţe pietruite se distinge şi prinde naştere din tradiţiile de odinioară, legate toate de costumul sacru, portul popular, purtat şi în ziua de azi de săteni.

Satul are valoare sacră. L-a înzestrat pe om cu înţelepciune, iar cerul i-a dat libertatea şi harul bucuriilor. E cea mai sfântă sărbătoare a sufletului, bucuria, şi aceasta leagă om de om, dându-I speranţă, vise şi încredere fiinţei fragile numite om.

Iar astfel, tot ceea ce se petrece în sat, fie în agricultură, fie în copilăria unui puşti abia intrat în viaţă, este într-o legătură strânsă şi divină cu trecutul, tradiţiile şi obiceiurile ancestrale. Când vorbim de tradiţie şi obicei sătesc, gândul se transformă în veşnicie şi infinit, deoarece sărbătorile tradiţionale, precum o nuntă, un botez, sărbătoarea Naşterii Domnului şi sărbătoarea Învierii Domnului le dăruiesc sătenilor o implicare sentimentală mai pură şi mai intensă.

Într-o zi de sărbătoare, imaginea satului natal se conturează şi se amplifică intens, astfel, în aer domneşte simplitatea, calmul, răbdarea, bucuria şi dragostea pe care sătenii o emană, păşind cu graţie pe uliţa pietruită a bisericii, înfrumuseţată de copacii, iarba ondulată de bătaia vântului (sărbătorirea Învierii Domnului) sau privind cum fulgii gingaşi de nea se aşează liniştiţi pe uliţa îngheţată (sărbătorirea Naşterii Domnului).

Deşi sărbătorile au tradiţii diferite: colindatul, uratul, împodobirea bradului de Crăciun, lada de zestre pentru nuntă, participarea la Sfânta Liturghie şi încondeierea ouălor de Paşte; există ceva sfânt care le ţine aproape una de alta, într-o strânsă legătură: PORTUL POPULAR. Acesta este un costum imaculat, format din mai multe elemente şi mai multe culori, care diferă de la o zonă la alta şi care îi face pe săteni să simtă esenţa pură a vieţii şi un sentiment de curaj şi nemurire:"O iau pe lume înapoi
Ca firul tricotat
Din nou spre ghem
Şi mai la vale spre oaie.
De la cei vechi în sus te simţi nemuritor”. (Marin Sorescu).

Prin purtarea acestui costum naţional, săteanu obişnuit se transformă într-un nobil domn mândru şi curajos. Acest port emană o energie pozitivă divină, datorită dragostei cu care femeile şi fetele l-au brodat şi cusut nopţi şi zile întregi, de-a lungul anului. În zilele de sărbătoare, nu doar flăcăii şi fetele poartă acest simbol al purităţii, frumuseţii şi dragostei faţă de popor; ci şi copiii, fie ei cât de mici; adulţii responsabili, dar şi bătrânii cu experienţă de viaţă.

E impresionant cum toţi oamenii dintr-un sat ţin la tradiţie şi la obiceiuri, vechi sau noi, şi mai ales, e unică mândria cu care ei cinstesc atât portul popular, cât şi viaţa de la sat, lipsită poate de modernitate, dar îmbelşugată şi armonioasă.

Şi eu sunt mândră pentru că m-am născut într-un sat cu atâtea frumuseţi, în care “viaţa este doar un ţesut de obiceiuri”, şi de altfel, le aduc şi le voi aduce omagiul meu din suflet generaţiilor de locuitori ai satului, care au trudit, au luptat şi s-au jertfit, au crescut copii, au creat valori ale culturii materiale şi spirituale, le-au apărat şi le-au păstrat cu sfinţenie prin vremuri potrivnice şi ni le-au transmis nouă frumoase şi curate.

Pe uliţa satului

   

Handrea Antonia

                                                                                          Clasa a VI – a B

Grup Şcolar Industrial Jidvei

îndrumător : Simu Georgeta

Parcă ar fi fost ieri …Simt şi acum mirosul de iarbă proaspăt cosită în care mă jucam şi culegeam flori de toate felurile , pe care fără să vreau le lăsam să zacă în acel buchet , chiar acolo unde le-am lăsat prima dată . Toate acestea se întâmplau într-un sat pe nume Jidvei , satul meu natal . Îmi amintesc perfect zilele însorite în care eu şi tatăl meu mergeam în vie , şi de fiecare dată veneam acasă cu o pungă plină de struguri foarte aromaţi . Mereu îmi băgam nasul în acea pungă . Mirosul lor dulce - acrişor mă încânta , îmi trezea o poftă enormă pe care mi-o potoleam de fiecare dată cu o gură de aer proaspăt şi o farfurie de struguri. Unii nu erau copţi , dar cui îi păsa ? Acel acrişor mi se părea divin . Prea divin pentru cei care n-au locuit şi nu vor locui niciodată într-un sat ca al meu . De fiecare dată când mingea de foc se pregătea să-şi arunce limbile  fierbinţi peste întreg satul , eu şi cu mama mergeam în grădină , pentru a culege ce ne trebuia pentru masa de prânz . Uneori mergeam chiar şi singură . Eram într-o continuă îmbrăţişare cu legumele şi buruienile ce-mi tăiau calea . Însă mereu aveam în mână roadele grădinii noastre . Eram încântată , ardeam de nerăbdare să le gust , era un miros proaspăt ce îmi trezea o poftă mare . Acel sfert de oră în care culegeam şi admiram preţioasele bogăţii ale grădinii noastre era pentru mine  mai mult decât un obicei zilnic . Era o plimbare de neuitat . De ce ? Pentru că era la sat . Un sat ca nimeni altul .

Îmi amintesc cu mult drag şi de iernile friguroase în care în care mă jucam cu zăpada şi făceam din ea mici bulgăraşi de zăpadă . Mereu admiram cu mult interes cum fulgii cădeau lin pe mâna mea la fel de îngheţată , transformându-se încet - încet în picături reci de apă. După ce mă jucam o oră întreagă cu fulgii de zăpadă , intram repede în casă şi mă încălzeam liniştită la gura sobei . Aşteptam cu nerăbdare a doua zi pentru a mă întâlni din nou cu prietenii mei - fulgii de nea - care îmi erau atât de dragi .

Timpul trece , iar eu ştiu că într-o bună zi va trebui să mă despart de tot ce înseamnă sat . Zilele în care îmi voi revedea locul drag mie vor fi cele mai frumoase zile . Chiar şi atunci când stau doar câteva ore departe de acesta mă afund într-un dor profund din care nu mai pot ieşi . De ce ? Pentru că iubesc mirosul fânului proaspăt cosit , ce-l simt în fiecare zi , iubesc obiceiurile străvechi practicate cu atât de multă măiestrie de oamenii de aici , îmi iubesc satul . Satul copilăriei mele…



Pe uliţa satului

Roşca Iulia Maria

                                                                                               Clasa a-VIII-a A         

          Grup Şcolar Industrial Jidvei

îndrumător : Simu Georgeta

           În frumoasa şi bogata vale a Târnavei Mici , o aşezare luminează acest ţinut din inima Ardealului : Jidvei - satul meu natal .

          Pentru mine este cel mai minunat loc din lume. Aici m-am născut într-o zi însorită de toamnă , într-o zi când roadele acestui anotimp atârnau greu.

          Satul copilăriei mele se-ntinde de-a lungul unei văi , a unui fir de apă , uneori în timp de secetă cu sălcii pletoase care îşi apleacă ramurile până la pământ , ca semn al înţelepciunii . La marginea satului , Târnava Mica formează nesfârşite meandre , cu malurile mereu umbrite de sălcii şi arini . Aici ne jucăm cu copiii de vârsta mea aruncându-ne în apă , făcând mult haz în jurul nostru .

          De-o parte şi de alta , satul este străjuit parcă de dealuri acoperite de păduri umbroase , iar cea mai mare parte a acestora poartă vestitele podgorii ale Târnavelor . Aici , strugurii transformaţi in vin fac ca întreaga lume să cunoască renumele acestui sat .

          Oamenii de aici au în suflet bucuria muncii împlinite . Vieţuiesc frumos împreună români, saşi, maghiari şi ţigani. Frumuseţea lor sufletească se oglindeşte în tot ce au făcut , de la casele frumoase cu flori la ferestre , la bisericile impunătoare în care intri cu frica lui Dumnezeu , la şcoala unde minţile noastre se luminează prin munca de apostolat a dascălilor noştri . Aici ne jucăm , învăţăm , ne bucurăm împreună . Aici legăm prietenii care sunt convinsă că vor dăinui peste ani . Oriunde aş pleca vara , ceva mă face să revin cât mai repede acasă în Jidvei .

          Acasă, în satul meu , este locul cel mai sfânt de pe pământ .

CRĂCIUNUL, SĂRBĂTOARE SFÂNTĂ

Hiera Roxana

Clasa a VII-a

Şcoala „Tudor Vladimirescu”, Drăgăşani, jud. Vâlcea

Coordonator: Profesor, Popescu Elena

Crăciunul este un cuvânt care ne-a umplut copilăria. Este ziua naşterii lui Hristos.

În ţinuturile româneşti, Crăciun este numele păstorului în al cărui staul s-a născut Iisus. Multe legende ale Maicii Domnului, împletite cu tradiţii populare locale, pre-creştine, sunt povestite, în variante diferite, pe pământurile românesti.

Peste tot, de Crăciun se sărbătoreşte ziua naşterii lui Iisus, cu toate că în diferite părţi ale lumii, ceremonialurile diferă. Dar pretutindeni, acest cuvânt magic are încă o nebănuită putere de a renaşte speranţele, de a ne readuce bucuria şi lumina în case.

Sărbătorile Crăciunului sunt aşteptate, cu multă bucurie de toată lumea. În postul Crăciunului nu se fac hori şi nunţi şi singurele prilejuri de adunări şi petreceri sunt şezătorile, unde se lucrează de obicei puţin şi se petrece mult, vorbindu-se, cântându-se şi câteodată, jucându-se.

Sărbătoarea de Crăciun ţine trei zile. Nu se cade ca venirea acestor sărbători să găsească gospodăriile neîngrijite. De aceea femeile, cu tot frigul aspru care este în această vreme, scot din casă totul, ca să văruiască, să repare, să spele ferestrele şi uşile, să scuture lucrurile şi să le aşeze iarăşi frumos la locul lor.

În seara de 23 spre 24 decembrie, după miezul nopţii şi până la ziuă, se obişnuieşte să meargă cetele de copii, alcătuite din doi, trei, patru, şi uneori chiar mai mulţi, din casă în casă, cu colinda,     Moş-Ajunul, bună-dimineaţa, colindişul sau bună dimineaţa la Moş-Ajun.

De pe uliţe, de prin ogrăzi se adună colindătorii în ceată şi pornesc din poartă-n poartă să anunţe vestea cea sfântă. Lumini plăpânde din casele alăturate  se aprind, iar gazdele îi întâmpină cu feţele laminate. Drumul e tot mai greu, dar colindătorii ştiu că în această seară trebuie să poarte din poartă-n poartă vestea, ca altădată Magii…     

Prin unele părţi, copiii îşi mai fac şi un steag alcătuit dintr-o prăjină lungă, în vârful căreia leagă o basma, două, care au un ban de argint, câteva fire de busuioc şi puţină tămâie, simbolizând darurile pe care magii le-au adus la ieslea în care s-a născut Mântuitorul.

Fetele pun repede sub prag câte un ac de păr ca să treacă preotul peste el. După ce va trece, fata îl va lua şi îl va pune în cap, va dormi noaptea cu el şi astfel îşi va visa viitorul soţ. Alte fete pun grâu pe patul unde va sta preotul, ca să se mărite.

Gospodarii se trezesc înainte de răsăritul soarelui şi pun mâna pe toate lucrurile din ogradă: car, plug, coasă, sapă şi celelalte, ca să le fie drag să le folosească la muncă. Tot aşa fac şi femeile: împung cu acul de câteva ori, răsucesc câteva fire de furcă, înnoadă câteva aţe şi altele, ca să aibă spor peste an. În vasul cu apă, din care familia urmează să-şi toarne pentru spălat, se pun nuci, ca să fie oamenii sănătoşi.

Străinul care intră în bătătura unui om nu trebuie să-i închidă poarta, ci gazda singură trebuie să şi-o închidă, ca să nu i se închidă norocul, să nu i se taie calea peţitorilor, dacă are fete mari.

Coşurile se mătură, iar funinginea se aruncă prin vie, ca vara să se umple via cu struguri, după cum a fost încărcat coşul cu funingine.

Gospodina fierbe pentru masa Ajunului din toate felurile de bucate, ca să rodească peste an. Casa se mătură seara, dar gunoiul nu se dă afară, ca să nu aibă gospodarii supărări şi pagube la vite şi ca să nu le iasă norocul din case. Alte gospodine mătură casa de la apus spre peretele de răsărit, spre icoane, ca să se adune peţitorii la casă.

Noaptea nu-i este nimănui îngăduit să doarmă pe fân sau pe paie în grajdul vitelor, căci în acea noapte boii vorbesc între dânşii despre Domnul Hristos care s-a născut între ei şi pe care ei l-au încălzit cu suflarea lor. Prin alte părti se crede că vorbesc şi celelalte vite, destăinuind între altele şi locurile unde se află comorile ascunse în pământ; nu-i bine însă să le asculte omul, căci i se pot întâmpla multe primejdii

.

Pă vremuri, primăvara    
  

 Bogîldea Andreea-Alina.  Clasa a VII-a

  Grup Şcolar ,,Mihai Eminescu"Săliştea de Sus, Maramureş

Prof. Brici Simona

Bătrânii satului povestesc că, pe vremea când ei erau tineri, era tare frumos primăvara. De îndată ce ieşea colţul ierbii şi codrul începea să înfrunzească, începea şi cucu să cânte. Se zice că este tare bine să asculţi cântecul cucului dimineaţa şi să ai bani la tine când o să-l auzi cântând şi să zici aşa:,, Bani, cucule ,bani!/Mnie bani toată vara,/Ţâie frunza şi iarba./Mnie bani pântu tăt anu ,/Ţie frunza şi codrul...Iar, dacă vezi creanga pe care cântă cucu, se zice că este bine s-o tai şi s-o iei ca ,,botă” când mergi la târg, să ai noroc la ,,târguieli”Şi tot aşa. Odată cu cântecul cucului se umpleau dealurile de fete, feciori, dar şi de bătrâni, care ieşeau cu plugul la arat, să pună în pământ.
Cei tineri, ieşeau cu animalele la păscut. Fetele stăteau cu văcuţele, feciorii erau păcurari la oi. Toate dealurile erau pline de colibe unde se adăposteau pe timpul primăverii, până să iasă animalele în munte. Fetele se adunau câte două sau trei la câte o colibă, ca să nu le fie urât, şi le aranjau în interior. Băteau cuie în care agăţau oale şi blide, făceau priciul din crengi de tufă sau de fag şi curăţau  ,,uiaga la lompă” ca să li se vadă noaptea.
După asfinţitul soarelui, după ce erau gata cu mulsul vacilor, fetele ieşeau inaintea colibii şi ,, uiuieu”:/,,U, hăi bade, de la noi/Lasă-le şi hai la noi!/Că iară-i mere –napoi,/Ori amu, ori mai apoi/U, u,u! Iar feciorii , dacă nu le ,,ieuieu” înapoi, ele ziceau:,,U, hăi bade, nu vini!/Că avem de mas, vo tri”!
O mare sărbătoare a primăverii era,, ,,ruptul sterpelor”, care se făcea după Paşti, cam prin luna lui mai, înainte de a  ieşi oile la munte. În ziua de ,,rupt” se alegeau oile cu lapte de cele sterpe. Mai multe lăptării de pe dealuri se adunau la un loc şi formau o stână. Oamenii care aveau oi la stână se numeau ,, sâmbraşi”.În ziua ruptului, se duceau cu noaptea-n cap la măsuratul laptelui.
Gazda de stână punea într-un par de fag un colac ,,înstruţat” de ,, găzdoaie”, semn că este o zi însemnată. Doi ciobani alegeau un berbece care era mai mândru pe care-l înstruţau cu aţă roşie şi cu flori în coarne şi înconjurau cu el stâna, de trei ori. Înapoia lor venea turma de oi. Gazda stropea oile cu aghiasma. În stână, unii ciobani trâmbiţau, iar câinii îi acompaniau. Ceilalţi duceau oile la păscut. Rămâneau la stână ,,sâmbraşii” şi ,, găzdoaiele”, îmbrăcaţi ca pentru duminica. Femeile scoteau din traistă plăcinte, brânzoici, cozonaci, ,,uieguţa cu horincă” de creangă şi se încingea o veselie până seara târziu
Iar babele, vreo două-trei zile numai despre ,,ruptul sterpelor” vorbeau : care, cât lapte a avut, ale cui oi au fost mai frumoase sau  mai bune de lână...
O, de-am putea întoarce a vremurilor roată,
Să trăim şi noi, aieste mândre obiceiuri, batăr o dată.
 

                                                                STOLNICUL
                                                                       Şteţco Maria   Clasa a VIII-a
                                                                       Prof. Brici Simona
                                                                       Săliştea de Sus, Maramures 
           
La noi, în Săliştea de Sus, judeţul Maramureş este un obicei care se ţine în Ajunul Crăciunului . Femeile care au fete şi feciori de căsătorit fac un colac din aluatul de cozonac, numit stolnic. Chiar dacă este iarna şi ouăle de la găini sunt puţine, gospodinele nu se zgârcesc deloc atunci când vine vorba de prepararea acestuia. Mierea, laptele şi ouăle sunt folosite din abundenţă. Aluatul se frământă timp îndelungat ca să fie pufos şi apoi se lasă la odihnit, după care se pune în tavă.
Stolnicul  se împistreşte cu o împletitură în formă de cruce şi nişte flori care sunt tot din aluat. Se lucrează cu multă migală la împistrirea lui. Acest colac este ţinut cu mare sfinţenie de găzdoaie ca nu cumva să se atingă cineva de el,  până în noaptea  dintre ani, adică în noaptea  Anului Nou.  
Înainte să se tragă clopotul bisericii, şi ca oamenii să să îndrepte înspre bisercă pentru a sărbători cum se cuvine intrarea în Noul An, adică prin rugăciuni de mulţumire pentru anul care a trecut şi pentru rodnicia pe care a dat-o Dumnezeu în acel an, cât şi prin rugăciuni de exorcizare, adică de alungare a duhurilor rele, fetele iau colacul, il pun pe cap şi se duc la tăietor (un butuc mare pe care se crapă lemne), se suie în picioare pe butuc şi rup colacul în două.Apoi ascultă  şi interpretează cu atenţie fiecare sunet care se aude în noapte.Din  ce parte a satului se aud colinde, câini lătrând sau altfel de gălăgie, înseamnă că în acea parte a satului se vor căsători. Tradiţia spune că dacă aud câini lătrând, pisici mieunând , biciuri lovind, însemnă că viitorul soţ va fi guraliv, rău de gură, vorbele lui vor lovi ca un bici, se va văieta întocmai ca o pisică şi nu va fi pe veci multumit.
Din contră, dacă vor auzi colinde, grupuri de colindători la uşă, viaţa alături de soţ va fi veselă, plină de voie bună, bună dispoziţie, iar el va fi mereu mulţumit şi cu zâmbetul pe buze, casa lor fa fi mereu plină de oaspeţi.
Tânăra, dacă era mulţumită de ceea ce auzea, venea în casă şi spunea celor ai casei ceea ce auzit, lăsându-i pe cei din familie să interprezeze favorabil semnalul primit. În schimb, dacă nu era mulţumită de ceea ce auzea, se întorcea în casă şi spunea că defapt n-a auzit nimic şi îi încredinţa pe cei ai casei că anul viitor sigur va auzi ceva, iar motivul pentru care n-a auzit nimic era acela că încă nu este vremea măritişului.
Acest colac este dus mai apoi în casă şi împărţit la fiecare membru al familiei fiind un simbol al belşugului pentru anul care avea să vină, al bucuriei, prin dulcaţa aluatului şi al frumuşetii, întru cât li se ura celor care-l consumau să aibă masa plină tot timpul anului, să aibă viaţa dulce ca şi colacul şi să fie frumoşi asemeni colacului...
Îmi place că încă se mai păstrează acest obicei. Sinceră să fiu, nu cred că persoana care-mi va fi alături poate fi influienţată de un colac, dar poate, în momente de amărăciune sau căutând prilej de amizament te poţi consola cu  zicătoarea: ,, De, dacă aşa ţi-o fost stolnicul...”

NUNTĂ PE MELEAGURILE DRĂGĂŞĂNENE

Stănciulescu Teodora

                                  Clasa a VI-a D

                             Şcoala ,,Tudor Vladimirescu“, Drăgăşani

Jud. Vâlcea

Coordonator: Profesor Popescu Elena

Drumul ca o şerpuire încordată ne duce în satul Dobruşa, cu casele pestriţe, unde oamenii se trezesc la viaţă, pentru o sărbătoare specială, o nuntă. Din pădure se aud cîntecele mierlelor şi ale cucului, iar cerul ca azurul ne încântă privirea.

Este vineri, fete şi băieţi se duc şi fac bradul la ginere. E veselie mare. Bradul este adus de către cel mai voinic băiat, tocmai din munţi, ca familia să fie puternică şi veselă mereu. Din hârtie creponată viu colorată, invitaţii fac flori, întrecându-se  să vadă cine le face mai frumoase şi mai aranjate.

Toţi tinerii încing hore, la care ia parte şi ginerele. Se face un foc în jurul căruia, toţi  cântă, joacă până spre ziuă, când un verişor al mirelui îl duce miresei, unde, tineri apropiaţi fetei vor pune în el, în această dimineaţă covrigi, mere, şi o batistă mare cusută de mireasă. Aceasta va avea mare grijă ca bradul să fie păzit cu grijă până duminică dimineaţa, ca nu cumva vreun prieten de-al mirelui să i-l fure.

Duminică dimineaţa, băieţi şi fete pleacă cu mireasa, cu bradul, cu vadra care este o găleată de lemn, frumos împodobită, de care se leagă un prosop cusut de mâna miresei.

Băieţi cu flori în piept, aduc lăutarii, iar fete îmbrăcare frumos, cu flori în mână, în păr şi în piept, iau mireasa, care fără coroniţă si voal merge entuziasmată. Pe la porţi toţi oamenii ies să vadă ce se petrece şi îi urează  fetei fericire şi voie bună în casă  alături de viitorul soţ. Chiuituri răsună în tot satul, ca un semnal că tânăra merge spre udat şi să-i scoată pe toţi sătenii din case.

Fata veselă că soarele îi zâmbeşte, merge cu tot alaiul şi cu lăutarii spre a treia fântână, unde o femeie măritată, ţine busuiocul, iar verişorul scoate apă şi  mireasa stropeşte de trei ori şi fiecare fată nemăritată vrea să fie şi ea stropită, ca să urmeze la rând. Lăutarii încep să cânte şi se încinge o horă, iar mireasa dă de trei ori cu  piciorul în vadră, dar fără să o verse pe toată şi cu mare veselie tot alaiul pleacă spre casa miresei. Pe drum se opresc în trei locuri, jucând hore vesele.

Veseli, pleacă spre mireasă, cu multă voioşie şi ajunşi o văd pe mireasă vărsând toată apa din vatră în mijlocul curţii. Ajunşi la casa miresei,  naşa îi pune coroniţa şi voalul, iar ea aşteaptă pe mire şi  pe naş, căruia i-a pus floarea în piept în reverul de la haină, iar mirelui naşa îi pune un  ban, urându-le astfel spor în noua lor încedrcare .

 Cu tot alaiul pleacă spre cununia religioasă, plini de voioşie. La intrarea în biserică mirele are mare grijă să nu fie călcat de viitoarea lui nevastă, pentru că altfel va sta ,,sub’’ piciorul ei toată viaţa. Când ies din biserică, merg cu tot alaiul spre casa mirelui, unde cu mare nerăbdare, soacra şi socrul îi aşteaptă pe tinerii însurăţei. Soacra, scoate o masă micuţă, rotundă, aşază un borcan cu miere şi cu o linguriţă  şi de asemenea cu un prosop mare .

Soacra, aşteaptă fericită să îşi ,,mintă’’ nora de două ori cu linguriţa cu miere, căci se citeşte pe faţa ei că nu ştie ce-o aşteaptă. Soacra, îşi îndeplineşte misiunea, dar i-o dă a treia oară şi ca un cadou de nuntă îi trece de două ori un ban de aur, iar a treia oară i-l lasă  în sân.

Mirele se urcă şi el pe masă, dar ştie ce-l aşteaptă. După ce îi dă şi lui un ban, pe care îl prinde în piept, acelaşi ritual cu linguriţa de miere i se face şi lui.

Mama îi leagă pe ambii miri cu prosopul, şi îi bagă în casă, legaţi, pentru a fi sigură că se vor înţelege veşnic.

Înapoi prin tradiţii

Enache Cristina

Clasa a VI-a

Şcoala cu cls. I-VIII ”Tudor Vladimirescu”

Drăgăşani, jud. Vâlcea

Coordonator: Profesor Sfetcu Mirela

Când primăvara îşi întinde aripile pure peste natură, albul pufului din aripile îngerilor  împletite cu roşul dragostei de viaţă a oamenilor creează mărţişorul universului. Puritatea seninului cer cheamă după ea speranţa verdelui pădurii şi iubirea înflăcărează viaţa. Firul mărţişorului alungă blestemul morţii naturii. Fiecare primăvară e aproape ca cea trecută, dar parcă ceva diferă mereu. Casele, uliţele, livezile, aceleaşi, poate mai îmbătrânite, trec din primăvară în primăvară spre un timp nedefinit.

Specificul satului românesc alunecă în uitare, dar e bine că Sărbătoarea Paştelui încă e vie. Poate că în fiecare an s-a mai pierdut câte ceva, dar frenezia pregătirilor, purificarea caselor, a curţilor în preajma acestei sărbători a rămas aceeaşi.

Lângă cele câteva căsuţe acoperite cu şindrilă rămase uitate de vreme s-au ridicat case mari, moderne. E o încântare să mai vezi că într-o astfel de căsuţă mai există viaţă. Doar la aceasta de sărbători vezi rânduite pe prispă scoarţe vechi, înflorate, păstrate în lăzile de zestre din „odaia bună”, covoare ţesute de mâini meştere, ştergare cusute cu arnici roşu şi negru întinse pe sârma din „bătătură” şi o mulţime de perne puse una peste alta pe un scăunel cu trei picioare să ia în puful lor aerul primenit. Bătrâna care aplecată bine de spate se mişcă totuşi cu voiciune ducând în mâini o găleată şi o perie se îndreaptă spre prunii din faţa curţii. Cu mâini tremurânde îmbracă tulpina acestora în varul purificator ce trezeşte izul arhaic al unei lumi neprihănite.

Întotdeauna de Paşte în sat se întorc orăşenii, pentru că bunicile pregătesc în căsuţa veche câte o surpriză nepoţilor, captivându-i şi făcându-i să le pară rău că nu s-au născut în vremurile înaintaşilor, când se păstra cu sfinţenie o anume rânduială. Deşi se transformă de la an la an, satul tot mai păstrează tradiţii care încântă şi vorbesc despre sufletul sensibil al acestui popor.

De dinainte de Florii satul are o viaţă mai alertă. Bătrânii, tinerii, copiii îmbracă pomii cu var, ridică pătura de frunze uscate lăsând iarba verde să fie încălzită de soare, gospodinele scot la aer lenjerii, deschid larg geamurile, spală, curăţă, trebăluiesc toată ziulica.

În bucătării se amestecă mirosul drobului cu cel al aluatului de cozonaci. Bătrânele parcă urmează un ritual străvechi: se închină, apoi închină făina din postava crăpată. Toarnă peste ea laptele alb ca aripile îngerilor şi sparg deasupra ouăle galbene ca puful puişorilor ce se adună în jurul cloştii din grădiniţă. Mirosul de zahăr vanilat împodobeşte încăperile şi bunicile îşi gonesc nepoţii, să nu le dărâme ceva şi să le aducă frunze de trifoi, iarbă şi frunze de leuşten să îmbrace coşul în care aşază ouăle vopsite în roşul sângelui Domnului!

După ce ung coaja însângerată a ouălor cu unsoare, să sclipească, le aşază pe puful ierbii din coş şi le acoperă cu frunze de leuştean. Când priveşti mai de departe vezi stropi de roşu şi de verde. Peste ele pun unul din ştergarele cusute migălos de străbunici.

Când seara se apropie, peste sat se lasă o linişte de pietate.

Stoluri-stoluri, sătenii se îndreaptă, „primeniţi”, spre biserica satului, de unde se vor întoarce cu Lumina mult aşteptată. Rar mai vezi câte o bătrână îmbrăcată în costum naţional vechi poate de sute de ani. Ţi-e teamă să pui mâna pe pânza subţire ca de păianjen, ca nu cumva să se deterioreze minunea. Câtă măiestrie!

Luna se ridică deasupra bisericii împodobindu-i fruntea într-o aureolă şi oamenii intră cu emoţie în lăcaşul Domnului.

Glasul puternic al preotului îi îndeamnă să ia Lumina binefăcătoare spre a o duce să lumineze şi să purifice casele fiecăruia. Cu feţele luminate de Lumina Divină rostesc la unison: Christos a înviat!

LA STRIGATU’ FETELOR

Gherghinescu Teodora

Clasa a VI-a

Şcoala cu clasele I-VIII “Tudor Vladimirescu”

Drăgăşani, jud. Vâlcea

Profesor Sfetcu Mirela

Reavănul pământ tresare surâzător când albii ghiocei se ivesc să farmece privirea. Bucuria lui e preluată repede de tinerii satului care aşteaptă cu nerăbdare să suie în vârful dealului şi să strige peste sat dragostea lor.

La începutul postului Paştelui, de Lăsata secului, tinerii participă la opăiţat sau „Alimări”. Se aprind focuri mari, iar băieţii, având opaiţe, nişte torţe confecţionate de ei, le învârt deasupra capetelor şi cântă.

Ziua tinerii lucrează cu înfrigurare pregătind roţi pe care leagă paie cărora  le dau foc pe înserate. E un moment de sărbătoare, de bucurie şi festin familial, dar şi al comunităţii, ziua asta a Lăsatului de sec pentru Postul Paştelui, pentru că vezi câte o maşină pe la fiecare casă. Vin rudele de la oraş să petreacă în familie. Îţi dai seama că sărbătoarea asta este un important prag simbolic ce impune o trecere ritualică, ceremonioasă, tradiţională.

Bătrânele povestesc că „înainte” obiceiurile legate de primăvară marcau diferitele etape în desfăşurarea vieţii săteşti, legate de sărbătorile mai importanete ale ciclului calendaristic de primăvară. Sfârşitul câşlegilor încheia perioadei căsătoriilor şi marca sosirea primăverii, începutul muncilor de primăvară, dar şi începutul lungii perioade a postului celui mare. Atunci erau de Lăsatul Secului petreceri cu mâncare şi băutură, cântec şi joc. Se mai ţin şi acum aceste obiceiuri, dar mai puţin. Omenii dansau mult pentru a face “coşul” să crească şi familia se reunea şi la masă era obiceiul ca toţi să mănânce un ou fiert, pentru că se spunea: “cu un ou se astupă şi cu un ou se destupă gura la Paşti”.

Când întunericul începe a ascunde contururile satului, feciorii, copiii dar şi vârstnicii urcă pe dealuri cu făclii aprinse pentru a face Focurile şi a aprinde roţile de car, învelite cu paie. Aprind un foc mare în jurul căruia se adună toţi curioşi să afle ”ce se mai strigă peste sat”. Un tânăr aprinde paiele prinse pe roţi şi le rostogoleşte pe deal în jos. Tinerii încep să strige cât pot de tare:

-          Hoori-moori!

Alte glasuri, din dealul vecin, de unde alte focuri luminează cerul, răspund:

-          Ce ţi-e mori?

-          M-am suit în podul morii

          Şi-am privit din vârf spre sate

          Şi-am văs’t multe şi de toate, măăă...

-          S-a sitiriiit! ...

-          Cine s-a sitirit?

-          Băiatul lui( cutare) cu fata lui (cutare)!

-          Să-mpletim funia de mătasă

           Şi să i-o ducem acasă...”

Învăluiţi în întuneric şi cocoţaţi pe diferite înălţimi, dealuri şi movile înalte, copaci, acoperişuri de case, poartă un dialog, de cele mai multe ori versificat şi împestriţat cu nişte cuvinte usturătoare la adresa fetelor „bătrâne” sau „stătute”, a feciorilor “tomnatici” care nu au reuşit să se căsătorească, a babelor care se ţin numai de farmece, descântece şi peţitorii, a bărbaţilor care îşi lăsau nevestele, a fetelor şi a femeilor leneşe, a beţivilor, a oficialităţilor locale, popa, primarul, jandarmul, care se abăteau de la normele morale, a hoţilor.

Apoi răsună sunetul melodios al unui fluier care stârneşte dorinţa de întrecere într-ale jocului. Prinşi în frenezia momentului, se prind în horă, cu mic, cu mare, şi saltă picioarele pe rând, într-un ritm sacadat, toţi deodată, de parcă au repetat asta o viaţă. Când focurile devin doar jăratic se aud deja cocoşii dând startul dimineţii.

   Pe    uliţa    satului       

                                                               de   Silveşan   Raluca  
                                                         SC. GEN. VERMEŞ, SÂNGEORZUL  NOU, jud. BISTRIŢA   NĂSĂUD

        “În natură , nimic nu se pierde , nimic nu se crează , totul se transformă. (Lavoisir , 1774)
          Sângeorzul-Nou este un sat magnific plin de oameni binevoitori de al ajuta să prospere în continuare. Are forma unei văi , fiind înconjurat de păduri. A existat încă din cele mai vechi timpuri . A fost un sat săsesc ,Biserica datează din anul 1512(aşa arată o inscriptie descoperită  lângă uşa de la intrare . Acum putem spune , cu zâmbetul pe buze , că este un sat românesc.
          De-a lungul anilor s-a transformat într-un loc mult mai primitor. Nimic din el nu s-a pierdut, totul s-a transformat , datorită trecerii anilor.În fiecare an îl găsesc mult mai atractiv. Cu cât trec anii , acest sat devine tot mai apreciat şi nu pentru că se creează edificii sau  monumente , ci pentru că se transformă  omul î nom modern ,dar care ştie să aprecieze lucrurile bune şi frumoase din trecut .
          La şcoala învăţăm să avem grijă de satul nostru. Nu trebuie să îl distrugem. Avem grijă să fie tot timpul curat. Fiecare ştim să îngrijim satul in felul nostru precum facem în familie. Noi încercăm să facem ca Sângeorzu-Nou să se transforme într-un loc mai bun şi mai primitor.
           Copilărind pe uliţele Sângeorzului, am învăţat să –l iubesc. Am invăţat să iubesc tot ce ţine de el . Pot să spun că nicăieri nu-i mai bine ca la mine în sat. Viaţa la sat pentru unii pare grea.  Pentru cei care lucrează şi le place cu adevărat nu este grea de loc,dacă munca o înveţi din copilărie  sub formă de joacă uneori ,totul devine o plăcere.
            Fiind alături de prietenii mei zi de zi , am descoperit împreună toate minunăţiile Sângeorzului. Pe uliţele acestui sat se găseşte doar fericire şi mulţumire profundă , pentru că îl avem. 

PE  ULIŢA   SATULUI

                                                          de Dângan Maria Florina

   SC. GEN. VERMEŞ, SÂNGEORZUL  NOU, jud. BISTRIŢA   NĂSĂUD

      Există  întrebarea de ce este atât de frumos să stai într-un sat ?
     Eu  locuiesc  într-un sat din Transilvania şi am răspunsul ,din mai multe puncte de vedere: la sat nu este atât de mare aglomeraţia ,aerul e mult mai curat şi nepoluat,viaţa e mult mai sănătoasă pentru că oamenii de la sat au alimentele de bază din productie proprie şi ce e mai important e că oamenii se cunosc unii cu altii,se respectă,se ajută la nevoie.
     Eu sunt un copil care trăieşte această experienţă din plin.Locuiesc în satul  Sângeorzu-Nou ,judeţul Bistriţa –Năsăud,acest sat este înconjurat din mai multe părţi de pădure,ceea ce face ca peisajul să fie mirific,magia te învăluie din toate părţile .Uliţe largi (după modelui săsesc)sunt mereu pline de veselie,deoarece sunt mereu pline de copii jucăuşi şi prietenoşi .
    În ultima perioadă populaţia satului nostru a crescut deoarece oamenii se mută de la oraş la sat pentru că e mult mai uşor,mai sănătos aerul ,dar şi pentru că suntemfoarte primitori.
   Iubesc faptul că stau în sat şi am parte de-o viaţă atât de frumoasă şi fericită,eu sunt de părere că în altă parte nu aveam parte de atâta bucurie în copilăria mea.

 

                                              Pe uliţa satului

                                                                                                                      de Habor Roxana                                                                                         SC. GEN. VERMEŞ, SÂNGEORZUL  NOU, jud. BISTRIŢA   NĂSĂUD

        Câţi dintre noi ştim adevăratul sens al cuvântului “sat”? , ei bine nu trebuie să dăm explicaţii din dicţionare , ci trebuie să trăim măcar pentru puţin într-un sat  ,să simţim aerul curat şi mirosul îmbietor al florilor si pădurilor.
         Satul este o adevărată comoară vie pe care trebuie să o îngrijim şi să o păstrăm ca şi cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată. Cel mai frumos lucru la bătrâneţe este să ne amintim uliţa pe care am copilărit şi lucrurile de pe parcursul vieţii trăite în satul modest şi frumos pe care nu l-am părăsit niciodată.
         Se spune că ţăranul este omul absolut , deoarece prin modestie şi tradiţie reuşeşte să fie om în adevăratul sens al cuvântului. Viaţa la sat este ceea ce putem numi viaţă frumoasă.
           Prin muncă ,stăruinţă şi puteri omul de la sat , ţaranul, reuşeşte să ducă o viaţa liniştită din toate punctele de vedere .
           Tradiţiile şi sărbătorile nu se schimbă , la sat totul este magic.
            Un lucru important evidenţiat in viaţa oamenilor de la sat este credinţa şi dragostea cu ajutorul cărora trec peste orice.
           În concluzie satul de azi poate fi numit paradis.