Lucrari ale cadrelor didactice


Ursirea şi ursitoarele

prof. Stoica Florentina,
Şcoala cu clasele I-VIII Costeşti
judeţul Buzău


            În structurile ceremoniale natale, secvenţa ursirii reprezintă momentul aşezării fiinţei sub semnul destinului şi este relaţionată cu reprezentarea mitologică românească a ursitoarelor, care atestă prezenţa unei triade de ursitoare cooperante în actul predestinării. Prima ursitoare, cea mai mare,  ţine în mână o furcă, pune firul şi învârte fusul, imaginea semnificând intrarea fiinţei pe traseul vieţii. Ursitoarea mijlocie, soarta, toarce firul din caierul pus în furcă. Imaginea ei conotează simbolic parcursul existenţei. Cea de-a treia, ursitoarea cea mai mică, moartea, ţine în mână o foarfecă prin tăişurile căreia trece firul. La propria opţiune şi dorinţă, ursitoarea strânge foarfeca şi taie firul, act care simbolizează întreruperea existenţei prin manifestarea hazardului.
            Mai înainte de a porni, a veni şi a croi soarta, se sfătuiesc asupra ursirii copilului. Cea mai bătrână  le întreabă  pe celelalte ce soartă să-i croiască; cele mai tinere o îndeamnă să-i ursească de bine, dar aceasta urseşte după cum doreşte, adică de bine sau de rău, zicând: să aibă traiul meu din (cutare) zi şi somnul meu din (cutare) noapte.[1]
            Toate trei pornesc către casa unde se află copilul mic pentru a-i croi ursita. Timpul consacrat este miezul nopţii. Ursitoarele pătrund pe fereastră sau pe uşa casei în care se află copilul, se duc la leagănul acestuia, se aşază la căpătâiul său şi îi prescriu viitorul. Prin momentul ritual al mesei ursitoarelor, familia încearcă să câştige bunăvoinţa fiinţelor destinului în favoarea nou-născutului, să determine forţele supraordonatoare de esenţă precreştină să acţioneze pozitiv în trasarea liniei destinului.
            Atât în Transilvania cât şi în Banat, moaşa pregăteşte, înspre seară, o cină. Pe masă pune trei lumânări de ceară, un pahar cu apă de izvor neîncepută, precum şi cereale. Aflată la fereastră cu micuţul, moaşa săvârşeşte un act simbolic de închinare a copilului ursitoarelor şi în continuare săvârşeşte o practică simbolică de contact şi ofrandă spirituală adusă fiinţelor magice ale destinului. Secvenţa numită masa ursitoarelor, cu variaţii din zone diferite, este o structură sincretică implicând imagini poetice, limbajul actelor îmbinat cu limbajul obiectual al darurilor. Secvenţa constă în aşezarea unei mese rotunde în camera copilului, a treia zi după naştere, pentru primirea ursitoarelor,  secvenţa fiind atribuită moaşei.
            Aspectul rotund al mesei cumulează simbolic semnificaţiile cercului care separă şi ia în posesie. În mijlocul mesei se aşază o farfurie rotundă – centrul ca simbol al sacrului-  în care se toarnă de trei ori câte trei mâini de grâu şi o lingură de sare; lângă farfurie se aşază un pahar curat cu apă de izvor neîncepută şi trei lumânări. După pregătirea tuturor celor necesare, moaşa aprinde lumânările, face cruce de trei ori şi zice:
                                    Doamne,Dumnezeule,
                                    Trimite ursitoarele
                                    Să vină toate voioase,
                                    Voioase şi bucuroase,
                                    La sânie să gustească
                                    Lui N.bine să-mpărţească,
                                    N.puţintel să muncească
                                    Şi mult bine să trăiască! [2]
            Ursitoarele acţionează prin voinţa lui Dumnezeu, ce se impune ca o forţă sacră superioară care le trimite să ursească forţa mitică, ursitoarele trecând într-un plan secund: ele vin la masa pregătită conform tradiţiei în vederea însuşirii darurilor, care le sunt oferite pentru a li se solicita bunăvoinţa în sensul pozitiv al predestinării.
            În alte variante discursive, formulele de invocare implică prezenţa unei alte forţe divine: Preacurată, Fecioară Maria. Darurile rituale, ofrandele puse pe masa ursitoarelor- pâine, sare, vin şi, recent, bani- au conotaţii simbolice. Dăruirea sub formă rituală solicită reacţia de răspuns a contra- darului, acesta constând în actul propriu- zis al ursirii.
            Pâinea, aliment cu valoare spiritual-simbolică de ofrandă, desemnează hrana spirituală esenţială. Ea are valenţe spiritual- religioase, fiind o întrupare christică:  Eu sunt pâinea vieţii, ne spune Iisus. Sarea este, în sens simbolic, o hrană spirituală asociată ideii de înţelepciune şi puritate. În câmpul conotaţiilor religioase, discipolii lui Iisus sunt numiţi sarea pământului.
            Pâinea şi sarea oferite ursitoarelor circumscriu şi sensuri legate de rituri de comuniune şi ospitalitate care dăinuie până astăzi, având valoare simbolică. Băutura, ca dar, selectează conotaţiile pozitive ale vinului ce simbolizează sângele lui Hristos în Sfânta Taină a împărtăşaniei. Mai nou, acestor daruri li se adaugă şi banii, cu aceleaşi semnificaţii pozitive de captatio-benevolentiae pentru un destin favorabil.   
            Masa ursitoarelor este pregătită şi în unele părţi din Moldova şi Ţara Românească, unde timp de trei zile de la naşterea unui copil se întinde în camera unde se află acesta o masă mare, încărcată cu mâncare pentru a îndupleca ursitoarele să-i ursească de bine.
            Relaţia cu fiinţele mitice ale destinului vizează frecvent starea onirică. În tradiţia românească, actul predestinării are semnificaţii polarizante. În sens pozitiv, ursirea de bine este condiţionată mentalitar de conotaţiile benefice ale actului naşterii, de credinţa naşterii într-un ceas bun; în sens negativ, ursirea de rău este determinată simetric de semnificaţiile negative ale momentului naşterii: de credinţa naşterii  într-un ceas rău.
            Se spune că, dacă copilul s-a născut într-un ceas bun, ursitoarele cântă un cântec  foarte voios şi  plăcut,  iar dacă acesta  s-a născut într-un ceas rău, cele trei ursitoare încep a cânta cu glas duios şi trist. Când un copil se naşte, apar ursitoarele la fereastră, de aceea se ţin uşile şi ferestrele deschise şi cea mai mare linişte în timpul facerii.”[3]
            Asfel, pornind de la credinţa că cele trei ursitoare pătrund pe fereastră sau pe uşa casei, s-a dezvoltat o superstiţie potrivit căreia este interzis a privi pe fereastră în momentul naşterii unui copil, pentru ca ursitoarele să nu se supere. Un copil, la căpătâiul căruia ursitoarele nu s-au putut înţelege, va avea o viaţă zbuciumată în bine şi în rău.[4]
            Reprezentările mitologice de tipul ursitoarelor din spaţiul cultural românesc nu sunt singulare, pentru că la romani existau trei zâne de naştere, pe care le numeau Parcae (de la verbul lat. pario, partus-a naşte). Modelul tradiţional mitologic din cultura românească este fondat pe moştenirea culturală greco-latină, pentru că Ursitoarele române corespund întru toate cu Moyrele greceşti şi cu Parcele romanilor, care atestă, de asemenea, prezenţa unei triade de ursitoare cooperante în actul predestinării.

[1]T.Frâncu şi G.Candrea, Românii din Munţii Apuseni (Moţii), Tipografia modernă,  Bucureşti, 1888, p.148
[2]  S.Fl.Marian, Naşterea la români, Editura Grai şi suflet- Cultura naţională,  Bucureşti, 1995, p.99
[3] G.S. Ioneanu , Mica colecţiune de superstiţiile poporului român, Buzău, 1888, p.8
[4] T. Frâncu , G. Candrea,  op.cit.,  p.148



Satul meu, leagan de dor

La fereastra dinspre stele                                                   PROF : CUCU CRISTINA
Unde infloresc mistere,
Casa noastra parinteasca
Gata e sa ne primeasca.

O bancuta subrezita
De dor mult e napadita
Dor de-o fata si-un baiat
Ce in noapte au plecat.

Doi parinti cu lacrimi grele
Cuprind gandurile mele.
Chipul lor e tot mai sters,
Cantul lor e doar un vers.

Un suspin din vechi albume,
Un satuc si…doua nume.
Lacrimile cele grele
Vor obrajii sa mi-i spele.

Sat dragut de la campie,
Cine oare sa mai stie
Sfatul tau cel bun si drept,
Mangaios si intelept?

Amintirea dureroasa
Greu pe inima apasa!
Sunt de tine prea departe!
Pun condeiul  la o parte,

Adun raze,  alung nori,
 Adun glasuri de viori,
Cantece sa raspandesc,
Peste sat sa risipesc.

Vom fi iar o poezie,
Zarea toata sa ne stie.
Ne vom prinde-ncet de mana,
 Satul meu cu grai de zana!




Ulita de vis
                                                                                                                Prof. Cucu  Cristina
Sc. Bixad, Jud. Covasna
Strabatand universul
Printre lumini siderale,
Cobori pe aripi de visare
Sa-mi luminezi cararea.
Esti umbra zilelor ce trec,
Speranta zilei care vine.
Esti tot ce pot dori:
Frumusetea neintrecuta
A ulitei copilariei.

Veghezi asupra capului meu
Incantand ochii care te privesc.
Tot ce e-n jurul nostru
Pare inoperant.
Doar eu ma desprind
Din aceasta letargie
Dorind unirea cu satul meu
Pentru vesnicie.

Esti steaua mea
Cu lumina magnifica.
Parasesc alte meleaguri
Si ma intorc ;la tine, caci tu
Esti umbra zilelor ce trec,
Speranta zilei care vine.


                                        Utilizarea folcloruluin în activitatea didactică

                                                                             prof. Brici Simona, Grup Şcolar ,,Mihai Eminescu”
                                                                                                Săliştea de Sus, Maramureş


       Motto :,,...datinile, proverbele, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor, iar cu ele se poate constitui trecutul lor îndepărtat. Căci nu există bucurii mai de preţ ca averea de cuget şi simţire inclusă şi păstrată cu sfântă grijă de-a lungul vremurilor în adâncul  sufletului românesc,  al moşilor şi strămoşilor noştri.”
                                                                                   ALEXANDRU  VLAHUŢĂ

     Folclorul reprezintă pentru poporul român depozitarul a tot ceea ce înseamnă  tradiţie, obicei si artă  izvorâte din rădăcinile istoriei, cu specificul acestor meleaguri. Pentru păstrarea,  nealterată a identităţii naţionale, folcorul este acea sămânţă care trebuie cultivată în inimile şi în minţile generaţiilor, ca o valoare autentică de creaţie.
            Studiul folclorului ne ajută să ne cunoaştem, să ştim cine suntem cu adevărat, pentru că numai cunoscându-ne înaintaşii vom putea să ne cunoaştem pe noi înşine şi vom putea lăsa moştenire copiilor noştri doar ceea ce este cu adevărat valoros. Doar cunoscându-ne trecutul putem să ne iubim poporul, să-l preţuim, pentru că el este creatorul culturii şi istoriei naţionale,să înţelegem mai bine calităţile sale artistice şi morale, viaţa sa zbuciumată şi lupta continuă împotriva nedreptăţilor sociale. Studiul folclorului ca artă, ca moştenire a experienţei artistice de veacuri a poporului, ne dezvăluie valoarea superioară, nivelul înalt la care au ajuns unele genuri şi specii, şlefuirea maximă, echilibrul perfect între conţinut şi formă,care nu putea fi realizat decât prin contribuţia maselor largi, indiferent de zona de unde provin, a mai multor generaţii, care şi-au trudit mintea şi sufletul pentru a elabora şi a păstra cele mai înalte crezuri şi virtuţi pe care le avem.
Numai o cunoaştere profundă a folclorului, a conţinutului şi formei sale artistice poate asigura o orientare ştiinţifică în activitatea de valorificare şi de prelucrare creatoare. Prin conţinutul său profund realist şi prin valoarea etico-educativă, folclorul constituie o şcoală de patriotism, la care fiecare dintre noi suntem obligaţi să participăm, şi de la care nu putem să ne sustragem pentru că face parte din noi, din fiinţa noastră şi din care se poate învăţa dragostea pentru ţară, atitudinea morală, demnă, pe care a avut-o poporul în clipele cele mai grele din viaţă şi pe care ar trebui s-o avem şi noi în aceste momente de criză a identităţii, şi a răsturnărilor de valoari şi s-o transmitem şi generaţiilor următoare pentru a-i feri de astfel de pericole cu care se confruntă societatea actuală.
Tradiţiile populare româneşti rămân tezaurul nostru cel mai de preţ şi trebuie să facem tot ce se poate pentru ca ele să se păstreze vii în mintea copiilor şi a oamenilor.
Activităţile extraşcolare au cel mai larg caracter interdisciplinar ,oferind cele mai eficiente şi oportune modalităţi de valorificare a tradiţiilor, obiceiurilor şi datinilor populare locale şi naţionale.
Conştientizarea,transferul de cunoştinţe prin intermediul activităţilor şcolare şi extraşcolare trebuie organizate astfel încât patrimoniul cultural să poată fi valorificat atât de elevi cât şi de comunităţile locale .
Patrimoniul valoric naţional trebuie îmbogăţit şi transmis din generaţie în generaţie prin procesul educaţional. Educaţia urmăreşte familiarizarea cu valorile naţionale materiale şi moral-spirituale, renaşterea ,valorizarea şi perpetuarea tradiţiilor ,utilizarea potenţialului educativ al datinilor şi obiceiurilor calendaristice populare.
Cadrele didactice împreună cu elevii trebuie să aibă preocupări  comune pentru păstrarea portului popular ,a tradiţiilor şi a folclorului din zona noastră,ştiut fiind faptul că folclorul este singura ladă de zestre moştenită de la strămoşii noştri şi care trebuie păstrată ca izvor mereu viu şi prezent.
Conştienţi de acest lucru, la nivelul şcolii am implementat proiecte educaţionale prin care am urmărit să le dezvoltăm elevilor interesul pentru cunoaşterea, păstrarea şi transmiterea portului popular românesc ,a tradiţiilor şi obiceiurilor specifice poporului nostru; cunoaştera  folclorului şi preţuirea acestuia ;dezvoltarea la elevi a respectului faţă de înaintaşi ( devenind o regulă nescrisă ca la evenimente religioase, precum hramul bisericii, marea majoritate a sătenilor să îmbrace costumul popular). Costumul popular, încă de când a fost creat, pare a fi o minune de înflorări cusute pe pânză,de broderii sofisticate şi motive geometrice, genial aranjate într-un joc coloristic făurit de imaginaţia de basm a sătencelor noastre.
 Apoi am urmărit dezvoltarea  capacităţilor de a interpreta cântece populare româneşti      ( şcoala noastră bucurându-se de o foarte bună reprezentare la diferite concursuri de interpretare  de folclor-,, Câte flori pe Iza-n sus; ,, Moştenitorii” etc. “Operele” folclorice nu sunt numai pură melodie, pură versificaţie sau pur dans. Poezia populară se cântă, chiar basmele sunt într-un fel cântate; dansurile populare nu pot fi concepute fără muzică şi, în parte, fără poezie (strigăturile).
Cu sprijinul unui domn profesor pensionar, iubitor de folclor, elevii noştri au învăţat paşi de dans popular şi s-au constituit într-un ansamblu folcloric care reprezintă localitatea pe la diferite concursuri de profil , festivaluri şi simpozioane. Dansul popular face parte din grupul aşa-zis “balcanic” având în genere – ca formă “cercul închis”, jucat de un grup de persoane, sub forma ce o cunoaştem noi ca “horă”. Toate jocurile “de doi”, pe care noi, românii, le avem, sunt inspirate şi stau sub influenţa a ceea ce s-a produs în viaţa noastră de sat, într-un anumit timp în toate domeniile. În timp ce orientalii şi slavii îşi cântă şi îşi joacă războiul şi lupta sângeroasă, noi, românii, ne cântăm şi ne jucăm tot ceea ce fac pasiunea şi preocuparea de toate zilele a ţăranului îndrăgostit de câmp şi de casă.
    Cultivarea dansurilor naţionale e un mijloc nu numai de educaţie fizică, ci şi de educaţie în unul din aspectele cele mai esenţiale ale naţiei însăşi. Rădăcinile sportului sunt bogate, sănătoase şi frumoase, pentru că ele se hrănesc din folclor.
În altă ordine de idei, am încercat  să le conturăm trăsături morale pozitive îndemnându-i să folosească în joc proverbe,zicători ,stigături. În special cele din urmă sunt foarte bine implementate astfel încât nicio nuntă, indiferent că are specific ţărănesc sau se desfăşoară la unul dintre cele mai moderne şi sofisticate restaurante, strigăturile fac parte din ritual.
Proverbele şi zicătorile ascut mintea copiilor şi îi pregătesc pe aceştia pentru viaţă. B.P. Haşdeu spune că “proverbele ar fi concluzii la care se poate ajunge din analiza unui basm sau a unei legende, că orice proverb n-ar fi altceva decât ideea ce se desprinde de viaţă”. Proverbele sunt, de fapt, ceea ce sunt maximele pentru literatura cultă. Folosind proverbele şi zicătorile în educaţia copiilor, îi facem pe aceştia nu să înveţe viaţa cum să fie, ci să o priceapă aşa cum este. Căci proverbele nu sunt învăţături, ci forme de viaţă ca toate celelalte forme de artă populară. “Ele nu sunt învăţături, dar pot duce foarte firesc la înţelepciune.”(Ovidiu Papadima)
     La orele de abilităţi, precum şi prin şezătorile mai mult literare, ce-i drept, decât tradiţionale am încercat să dezvoltăm elevilor abilităţi de ţesut,cusut,confecţionare de măşti, cu care doamnele învăţătoare participă la diferite concursuri şi festivaluri şi care sunt extrem de apreciate, iar unele dintre  ele sunt valorificate pe la diferite târguri de profil , iar din banii obţinuţi se achiziţionează materiale necesare pentru confecţionarea altora.
Să nu uităm nici de orele de creaţie literară ,valoarea instructiv - educativă a basmelor este deosebită. Ele îşi aduc o preţioasă contribuţie la dezvoltarea proceselor de cunoaştere, a proceselor afective, la formarea trăsăturilor de voinţă şi caracter – în general, la dezvoltarea personalităţii copiilor. Cu o deosebită importanţă educativă, basmele contribuie la dezvoltarea imaginaţiei creatoare a copiilor şi la înţelegerea frumosului.
Familiarizând copiii cu folclorul, folosind o multitudine de metode şi procedee, le dezvoltăm sentimentul patriotic, care are o semnificaţie deosebită, fiind o stare de conştiinţă mereu vie, concentrată şi deschisă. Prin el, fiinţa umană se simte legată de pământul pe care locuieşte, de societatea în care trăieşte, de tradiţiile acesteia, de limba prin care se înţeleg în mod obişnuit oamenii. Patriotismul este corespondentul subiectiv al ideii de patrie; el are rădăcini adânci în om.
Dacă ar fi să tragem o concluzie, am putea spune că folclorul reprezintă oglinda vie a existenţei poporului român ,o dovadă grăitoare a străvechii unităţi culturale a poporului român. Imensul tezaur folcloric al poporului nostru constituie o componentă valoroasă a acestei moşteniri. Valorificând cu copiii tradiţia folclorică în cadrul diverselor activităţi şcolare şi extraşcolare realizăm un important act cultural şi educativ.
Prin varietatea folclorului copiii pot să cunoască ,să înţeleagă şi să preţuiască mai mult trecutul glorios al poporului nostru, ocupaţia, obiceiurile, sentimentele, năzuinţele generaţiilor de ieri .
Simpozioanele cu secţiuni axate pe teme de folclor şi tradiţii constituie acţiuni educative de promovare a artei ca mijloc de păstrare a adevăratelor valori morale şi a frumusetii relaţiilor interumane şi interetnice. Ne bucură  că Festivalul de datini şi obiceiuru de la Sighetu Marmaţiei ne oferă şansa  de-a  scoate câteceva din lada de zestre a strămoşilor noştri şi de-a mai înşira câte ceva în şiragul de perle al bunicii, pentru a ne putea li noi lăuda că am reşit măcar să păstră şi transmitem mai departe zestrea strămoşilor noştri.

BIBLIOGRAFIE

1.Revista  Învăţământul primar ,nr 3-4 ,1999 Ed.  Discipol
2. Mihai Pop , Obiceiuri  tradiţionale româneşti, Editura Univers ,Bucureşti  1999.
3. Wikipedia-Enciclopedie liberă –Despre folclor.
4.Iorga, Nicolae,  Istoria romanilor prin calatorii. Vol II. Bucuresti, 1928
5. Idem,  Istoria literaturii romane. Vol. I. Bucuresti, Editura Academiei , 1964
 6. Virgiliu Ene, Folcloristi romani. Timisoara, Facla, 1977
7. Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase. Bucuresti, Editura stiintifica si encilopedica, 1981
8. Coman  Mihai, Mitologie populara romaneasca. Vol. I, Bucuresti, Minerva, 1986
9. IdemMitologie populara romaneasca. Vol. II, Bucuresti, Minerva, 1988
10. Constantinecu Nicolae, Lectura textului folcloric. Bucuresti, Minerva, 1986




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu